CRISTIAN VASILE: IULIU HOSSU: VIAŢA ŞI MARTIRIUL

Nu s-au stins încă ecourile beatificării din anul 2019 a celor şapte episcopi martiri greco-catolici. Între timp, şi la vârful Bisericii Ortodoxe Române se ia în calcul tot mai serios ideea canonizării martirilor din perioada comunistă. Procesul este încă într-o fază incipientă, dar s-au conturat deja două şcoli de gândire: cea dintâi favorizează o canonizare generică menită să îi omagieze pe martirii din timpul totalitarismului comunist, persecutaţi din motive religioase, în timp ce a doua înclină spre varianta unor canonizări punctuale, individuale, urmând cumva modelul catolic şi greco-catolic.

În cazul greco-catolic, în mod particular, au existat piedici obiective şi subiective care au îngreunat considerabil redactarea cauzei de beatificare. A fost nevoie de un efort consistent de documentare şi de coagulare a unei echipe care să sprijine cauza beatificării. În cele din urmă, un admirabil cărturar catolic din Bucureşti (Emanuel Cosmovici) – care a fost şi membru important al echipei postulaturii Vladimir Ghika (monseniorul beatificat în 2013) – a coordonat truda ecleziastico-istoriografică de documentare a martiriului celor şapte episcopi greco-catolici (Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu, Iuliu Hossu). Figura cea mai cunoscută publicului este, fireşte, cea a episcopului Iuliu Hossu, personaj central al momentului
1 Decembrie 1918. Existenţa sa de martir a ajuns la cunoştinţa Vaticanului, a Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor mai precis, în primăvara anului 2018. La 5 aprilie 2018, Postulatura Cauzei de beatificare a episcopilor greco-catolici a anunţat predarea volumului colectiv Positio super martyrio la Congregaţia Cauzelor Sfinţilor, lucrare conţinând documentaţia necesară argumentării martiriului lui Iuliu Hossu şi a celorlalţi şase episcopi. Acest studiu în două volume, care însuma 1900 de pagini, a prezentat în mod argumentat, pe baza documentelor de arhivă şi a altor surse istorice, mărturia şi sacrificiul episcopilor greco-catolici care, în faţa persecutorului comunist, au preferat moartea în locul părăsirii credinţei. Peste un an, beatificarea s-a produs, fiind celebrată la Blaj la 2 iunie 2019. La puţin timp, lucrarea ce documenta martiriul ierarhilor români uniţi a fost publicată în formă sintetică şi astfel a apărut inclusiv volumul semnat de Emanuel Cosmovici, intitulat Episcop Iuliu Hossu. Viaţa şi martiriul, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2019, 78p.

Publicul avusese deja acces la conţinutul dosarelor de urmărire informativă în cazul Iuliu Hossu datorită lucrării de mari proporţii, de o utilitate incontestabilă, a lui Sergiu Soica (Cardinalul Iuliu Hossu în dosarele Securităţii. Note informative, prefaţă de Liviu Ţăranu, cuvânt înainte de PS Florentin Crihălmeanu, Editura Mega, Cluj Napoca, 2016, 782p). Însă această din urmă carte avea şi un mic defect: a neglijat alte categorii de surse, în afara celor provenite de la Securitate, şi uneori a trecut în umbră câştigurile istoriografice precedente. Meritul lui Emanuel Cosmovici este acela că, într-o formă concisă, pe înţelesul tuturor, prezintă drumul spre martiriu al episcopului Iuliu Hossu. Textul din volum aduce informaţii exacte, verificabile, bazate atât pe documente de arhivă, cât şi pe mărturii (inclusiv fotografice; de altfel, lucrarea se şi încheie cu o secţiune ce cuprinde 20 de fotografii care acoperă mai bine de o jumătate de secol din existenţa episcopului Iuliu Hossu, adică perioada de la 1 decembrie 1918 – Alba Iulia – până la 29 mai 1970, data înhumării episcopului la Cimitirul Bellu din Bucureşti). Cumva o noutate istoriografică este şi raportarea la documente păstrate în arhivele Vaticanului, între acestea şi o mărturie a episcopului clandestin Ioan Ploscaru (despre Iuliu Hossu), ajunsă la Sfântul Scaun, în care este descrisă o vizită din august 1969 la mănăstirea ortodoxă Căldăruşani (lângă Bucureşti), acolo unde fostul titular al diecezei române unite de Cluj-Gherla îşi trăia – în stare de detenţie – ultimul an al existenţei sale pământeşti. Era supravegheat nu doar de către Securitate, ci şi de mai mulţi membri ai personalului monahal din mănăstire („temniceri“, cum îi socoate episcopul Ioan Ploscaru).

De altfel, intervalul 1968-1970 merită o discuţie aparte, nu doar istoriografică, ci şi cu nuanţe juridice, căci în mod formal – începând din aprilie 1968 (p. 49) – episcopul Iuliu Hossu (cardinal in pectore din 1969) nu se mai afla într-un regim de domiciliu obligatoriu. Cu toate acestea, a fost constrâns să rămână la Căldăruşani până la moarte. În 1964, calvarul lui Iuliu Hossu părea să se apropie de sfârşit în contextul eliberării ultimilor deţinuţi politici din România. Totuşi, episcopul – ultimul supravieţuitor din rândul ierarhilor greco-catolici titulari la 1948 – a fost menţinut în domiciliu obligatoriu, chiar şi după 1964. S-a dovedit că, în pofida „liberalizării“ limitate, unele dintre metodele de supraveghere şi represiune din anii 1950, care au vizat clerul greco-catolic, au rămas în esenţă aceleaşi, la fel ca şi natura regimului politic. Unii savanţi chiar au etichetat comunismul lui Gh. Gheorghiu-Dej, din ultimii ani, la fel ca şi regimul N. Ceauşescu, drept naţional stalinism, inclusiv din acest motiv al absenţei unei destalinizări convingătoare. Domiciliul obligatoriu impus lui Iuliu Hossu a fost stabilit la mănăstirea ortodoxă Căldăruşani, unde se afla şi sub supravegherea unui călugăr ortodox care a raportat acţiunile sale Securităţii. Dar chiar şi unii greco-catolici sau foşti greco-catolici deveniţi ortodocşi au fost constrânşi să redacteze note informative pentru poliţia secretă în care ofereau detalii despre interacţiunile lor cu episcopul Iuliu Hossu; cazul cel mai frapant evocat atât de Sergiu Soica, cât şi de Emanuel Cosmovici este cel al preotului greco-catolic Vasile (Visarion) Aştileanu, fost secretar al lui Iuliu Hossu, care sub numele de „Văleanu Marius“ a furnizat poliţiei politice numeroase delaţiuni. Devenise între timp vicar şi episcop ortodox prin abjurarea de la credinţa catolică (pp. 44-49).

Legat de conceptul de naţional stalinism (sau stalinism naţional), chiar Iuliu Hossu avea să se convingă după 1964-1965 de realitatea continuităţii cu anii 1950. Atunci când respingea aşa-zisa ridicare a regimului de domiciliu obligatoriu în cazul său (pentru că autorităţile nu îi permiteau să se întoarcă la Cluj), Iuliu Hossu îi declara lui Visarion Aştileanu în aprilie 1968: „Eu am un singur domiciliu, în Cluj, Calea Moţilor [nr.] 26. Oriunde mă va duce în altă parte [autoritatea politică, adică Ministerul de Interne şi Departamentul Cultelor] eu mă consider deţinut şi, la rândul meu, mă postez pe o poziţie protestatară, de permanent protest împotriva crimelor staliniste (subl. n.) şi a rănirii Constituţiei prin nerecunoaşterea Bisericii mele [Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică] în toate drepturile [de] dinainte de 1948“ (p. 50). Episcopul denunţa atât crimele staliniste, cât şi tolerarea lor de catre oficialităţile regimului Ceauşescu.

Începând cu 1965, Iuliu Hossu a redactat mai multe memorii adresate guvernanţilor comunişti în care cerea restabilirea Bisericii sale. În Cehoslovacia „Primăverii de la Praga“ Biserica soră greco-catolică, desfiinţată în anul 1950, fusese repusă în drepturi. În România ceauşistă, care doar mimase reformele politice, românii uniţi trăiau în continuare în clandestinitate. Episcopul Iuliu Hossu a murit ca deţinut politic la 28 mai 1970, la spitalul Colentina din Bucureşti, unde fusese adus în grabă de la mănăstirea Căldăruşani.