ION POP: URMUZ PALIMPSEST

La ora când publică studiul Când soarele ajunge la solstiţiu. Urmuz şi avangarda românească din exil (Timişoara: Ed. Universităţii de Vest, 2020), profesorul Giovanni Rotiroti, care conduce catedra de Română de la Universitatea Orientală din Napoli, are deja o importantă activitate de cerecetător românist, de traducător şi cititor avizat al autorului „paginilor bizare“, ba chiar se poate spune că subiectul îl pasionează: îşi începe cartea cu o secvenţă memorialistică – momentul în care, asistând la o conferinţă a lui Eugen Ionescu la Paris, i-a smuls o mărturisire privind legăturile sale cu scrierile lui Urmuz, în care recunoaşte un reper pentru propria sa operă. (Tradusese el însuşi, cum ştim, câteva schiţe şi declarase că avem de-a face cu un însemnat precursor pe plan universal al literaturii absurdului). E o introducere, ca să zicem aşa, empatică, ce dă cercetării academice culoare afectivă şi promite o comunicare intimă cu lumea ficţională pe care o revizitează. Pe deasupra, textul urmuzian, definit ca un „palimpsest“ ce oferă, cu multiplele sale straturi, posibilităţi ca şi infinite de interpretare, e un obiect foarte atrăgător nu doar pentru hermeneutul versat în ale criticii literare, ci şi pentru psihanalistul specializat, căutător de dedesubturi obscure ale scrisului pus în relaţie itimă cu biografia scriitorului.

Ca să ajungă la tema propusă în titlul cărţii, criticul îşi reia în mod firesc interpretările din cercetările precedente, urmărind să descopere valorile anticipative ale Schiţelor şi nuvelelor aproape… futuriste, conexiunile adesea greu de detectat cu urmaşii, de la Jacques G. Costin, Gherasim Luca şi Paul Celan, la Dumitru Ţepeneag. Despre receptarea „paginilor bizare“ în mediul avangardist al anilor ’20-’30 reaminteşte întâmpinările entuziaste al unor Geo Bogza, Saşa Pană, Roll, Voronca, ce surprinseseră deja cu bune intuiţii complexitatea operei. Preponderentă rămâne totuşi şi de data aceasta lectura aprofundată a ciudatului autor, secţionată secvenţial, cu focalizări pe un aspect sau altul, definitoriu. Intră în scenă, mai întâi, psihanalistul, interesat să descifreze secretele biografiei coborâte în texte – un exemplu major îl are în monografia de referinţă a lui Nicoloae Balotă din 1970, dar acum săpăturile sunt şi mai minuţioase. Puţinele documente legate de viaţa familială, limitate de fapt la amintirile surorii Eliza Vorvoreanu, disecă micile evenimente dintr-o familie cu tată autoritar, ce-i interzice realele înclinaţii artistice, de unde şi „efectele-simptome ale unui eveniment traumatic“, cu o mamă iubitoare de muzică însă subordonată voinţei soţului, cu fapte de viaţă modelatoare pentru viitorul scriitor: marea pasiune pentru muzică (a şi compus piese, din păcate pierdute), apoi experienţa războiului balcanic, viaţa de magistrat, condiţia de fiu rămas orfan de tată, obligat să vegheze asupra casei; şi nu în ultimul rând neobişnuita patimă a cititului, pornind de la formaţia universitară, cu deschideri spre literatura română şi universală, spre filosofie şi artă…. Dintre cele mai pasionante pentru interpretare este chestiunea numelui, schimbat tot sub autoritate paternă. Analize subtile, între Freud şi Lacan, devin revelatoare, reliefând complexe şi obsesii disimulate în substanţa cvasiopacă a „schiţelor şi nuvelelor aproape… futuriste“. Glose substanţiale oferă punerea sub lupă şi microscop a numelor personajelor şi a „limbii“ lor singulare, hazardul şi necesitatea „cratyliană“ a acestora, recursul la „xenonimii“, sugestiv pentru condiţia multiplu alienată a celor cărora li se atribuie. Numele lui Algazy, Grummer, Emil Gayk, Ismaïl şi Turnavitu au parte de explorări spectaculoase, care explică multe dintre misterele viziunii urmuziene. Riscul suprainterpretării nu e neglijabil, căci onomastica oarecum la îndemână în mediul româno-balcanic e lărgită enorm spre filosofia arabă, ebraică, biblică, cu conştiinţa, mărturisită de la început a posbilităţii „delirului de interpretare“, de care n-a scăpat mai niciunul dintre cititorii „paginilor bizare“. Aglomerarea referinţelor şi a pistelor de lectură e mereu prezentă, la Platon, Aristotel, Pascal de pildă, apoi la Hegel, Schopenhauer, Nietzsche (buna cunoaştere a autorului lui Zarathustra, – studentul Demetrescu-Buzău l-a audiat pe Titu Maiorescu, a frecventat studiile lui C. Rădulescu-Motru)… Cât a citit din Freud nu ştim exact – se pare că-i cunoştea unele scrieri. Trimiterile directe ori sugerate în proze certifică însă o cultură solidă din care spiritul reflexiv al lui Urmuz s-a alimentat consistent cu un însemnat aport de cultură artistică, excavată, ca să zicem aşa, de cititorul de acum. Analizele punctuale ale celor opt proze se vor cvasiexhaustive şi aduc efectiv interpretări care, dacă nu pot fi toate de o noutate absolută, decodifică multe dintre cotloanele lor umbrite. „Încâlcitul mecanism baroc“, cu mişcările sale deconstructive şi de recompunere cutezătoare a figurilor şi concentratelor situaţii epice are parte de abordări curajoase, insistente, la toate nivelele imaginarului şi ale scriiturii, cu conştiinţa că întreaga operă e şi un joc parodic cu convenţiile şi stereotipiile de limbaj, fie el literar sau chiar de discurs politic marcat de contextul istoric. Aceste mecanisme sunt amplu relevate şi la nivelul psihologiei – câtă poate fi concretizată în extrem de redusele „portrete“ ale protagoniştilor, în comportamentul lor, cu agresivităţi şi complexe, frustrări şi reverii psihanalizabile. Dar, mai ales, este studiată adâncit dinamica limbajului cu ambiguităţi extreme, care pot conduce – şi conduc – la „delirul de interpretare“ amintit. Cum notează şi profesorul Rotiroti, „cititorul are iluzoriu posibilitatea de a umple acel gol de sens prin interpretările mai mult sau mai puţin verosimile concentrate pe imaginarul textual“. În serviciul lecturii vin numeroasele scrieri de filosofie, psihanaliză, teorie literară contemporană.

Era firesc, desigur, ca cercetarea să se oprească asupra temei din titlu, adică a raporturilor dintre Urmuz şi avangarda românească din exil. În cazul lui Ionesco, lucrurile par clare, modelul urmuzian fiind recunoscut chiar de marele dramaturg, şi câteva trimiteri la piesele sale, începând cu Englezeşte fără profesor, sunt concludente. Mai puţin convingătoare îmi pare însă lectura traducerilor acestuia din, să spunem, Plecarea în străinătate, unde, alături de analize perfect creditabile, apare şi o lectură forţată privind caracterul aluziv al unor sintagme, a „cifrului traductiv“ ionescian, precum „căpitănia portului“, înlocuită cu „locotenenţa portului“, care ar cenzura voluntar adeziunile unor confraţi de generaţie români la ideologia legionară (Eliade, Cioran). Tot aici, traducerea „artei moşitului“ prin „art du traire“, „arta mulsului“ – e interpretată, ingenios, dar puţin verosimil, ca evitare a „maieuticii“ lui Nae Ionescu, admirată de discipolii săi din anii ’30, ca şi lectura verbului traire cu româneasca trăire, ca aluzie la… „trăirismul“ generaţiei…. (Traducerea lui J.G. Costin cu Pâlnia şi Stamate e mai degrabă un pretext de recitire a prozei urmuziene). O lectură nouă şi sugestivă face însă criticul la poemele româneşti în proză ale lui Paul Celan, în care descifrează aluzii critice la grupul suprarealist român frecventat în perioada sa bucureşteană. O influenţă directă a lui Urmuz asupra autorului lor, cred că e, totuşi, mai dificil de susţinut, iar presupusele aluzii ale lui Celan la interpretarea „legionară“ a baladei Meşterul Manole nu pot scăpa unor semne de întrebare. Şi în cazul lui Gherasim Luca – e comentat poemul Femeia Domenica D’Aguistti – trimiterea la Algazy şi Grummer e discutabilă: „osul femeii moarte“ muşcat de îndrăgostit se integrează mai evident imaginarului marginalităţii, de „câine vagabond“, pe care G. Luca îl cultiva atunci la modul teribilist. Perspectiva sa „non-oedipiană“ nu pare nici ea a avea mari afinităţi cu complexatul Urmuz, decât, poate, prin contrast. Fructuoasă îmi pare paralela cu Urmuz din prozele lui D. Ţepeneag, în cazul de faţă romanul Camionul bulgar, unde doar amestecul „umbrelei“ din Fuchsiada cu cea, mai evidentă, a ucigaşului bulgar care a folosit obiectul otrăvit pentru a-l scoate din scenă pe un opozant politic, e, cumva abuziv. Altminteri, toţi „avangardiştii români din exil“ poartă, desigur, în zestrea lor culturală („moştenirea ascunsă“) şi lecturile din „paginile bizare“.

Consistenţa noii abordări critice a Schiţelor şi nuvelelor aproape… futuriste este evidentă îndeosebi în descifrarea „secretelor“ operei urmuziene, recitită acum în toate dimensiunile. Lui Giovanni Rotiroti nu pare a-i fi scăpat nimic din secretele abil camuflate în „încâlceala barocă“ a acestor compoziţii atât de greu de descifrat. Cum am notat însă, nici el nu poate rezista – şi ştie asta – plăcerii de a spori referinţele, de a descifra geologia multistratificată a textelor, propunând un câmp foarte larg de ipoteze de lectură ce nu vor fi fost, toate, şi ale autorului cercetat. (E sugestivă citarea lui G. Manganelli cu a sa Centuria…, unde propune nuclee de povestiri infinit interpretabile). Această plăcere a speculaţiei e, în fond, o valoare adăugată lecturii stricte, „la obiect“, cu riscuri inerente, care au şi ele frumuseţea lor. E un spor pe care un cercetător ca profesorul italian, care cunoaşte în profunzime literatura română modernă, îşi poate permite să-l propună în noua incursiune prospectivă în spaţiul urmuzian, pe care a realizat-o şi de data aceasta cu o pasiune şi rezultate pe măsură.