CĂLIN VLASIE: DESPRE EGOLATRIE ŞI ECOLATRIE

Volumul lui Mihók Tamás, biocharia. ritual ecolatru (Editura FrACTalia, 2020), este construit, într-o manieră a anilor ’80, din trei secvenţe (danţ glacial, extrasistola, terrarium tresviae) care reiau, fiecare în parte, obsesia despărţirii de o lume a fărăsensului străbătută de „fiinţe cu mănuşi de cauciuc“ în care „fibrele sintetice / s-au mutat pe ciuperci instant“, dar şi de recreerea uneia noi. Ca şi în tripticul dantesc, infern, purgatoriu şi paradis, poetul se metamorfozează de fiecare dată.

Primul ciclu, danţ glacial, cel mai abstract şi nu de puţine ori voit neinteligibil, ne introduce într-o supra-realitate smulsă fâşii-fâşii, „pliate şi inscripţionabile“, dintr-o „hologramă inseminată de moroi“. „Moroii“ infernului comunicaţional. Aici se pregăteşte, ca într-o eprubetă de experiment, prin procedee stilistice tipic postmoderne, „saltul semantic mortal“ care va conta enorm pentru înţelegerea unei alte lumi create din „cioturi genealogice“: „data viitoare / va fi mai senin ca acum / când pietrele par să se reproducă / în timp ce dincolo se desfăşoară / ample repetiţii ale întâmpinării noastre / rezonanţele unei planete / desprinse din sistem“. Ce experimentează în acest infern poetul? Nicidecum trăirile personale directe care, într-o descendenţă atît de uşor de recunoscut de la reţeta barbiană încoace, nu-i provoacă nimic special.

Realitatea se mută în limbaj, care-i şi o altă „planetă desprinsă din sistem“-ul cotidian.

Temerea că „o atare poetică, distribuită oarecum ermetic, ar putea produce în viitor fie un blocaj estetic, fie unul de tip relaţional, în planul receptării“ (Marius Conkan, Rizomi şi ecopoezie, Revista Steaua) e valabilă doar în măsura în care poetul ar aluneca fără să vrea în ermetism, or miza lui Tamás e să construiască poezia plecând de aici. Ermetismul, paradoxal, e un fel de material poetic concret.

Purgatoriul din partea a doua, extrasistola, începe cu un poem „programatic“, semnal fumigen, un mic manifest ecologic împotriva uniformizării umane care „frăgezeşte“ cumva următoul poem în straie de sărbătoare roz-apocalips. Strofa „mignonă glandă pineală / vegetativa modulară / ca o basma te va îmbrobodi / vei hălădui“, preţios barbiană, deturnează în mod forţat de la înţelesul acestor două versuri voit declarative: „dezastrele au un impact pozitiv asupra personalităţii umane“, unul din pilonii pe care se spijină ecolatriile poetului. În poeziile care urmează totul devine suportabil, vitalizant chiar, „aşteptând trafaletele primăverii“ pentru a ţâşni „pe sub părinţii de plastic“ şi „urmă-/rind extra-/sistola bolo-/vanului fito-/genetic“. Aceşti „părinţi de plastic“ ne sugerează un alt tip de umanism pe care îl regăsim în teoria, atât de la modă astăzi şi atât de limitată, a post-umanismului (ce urât termen!).

Mihók Tamás nu vrea să scape ultimele prestidigitaţii filosofice. Poemele sunt construite într-o manieră binară, sugerată de altfel şi de versurile caligrafiate cu insemne italice, prin expunerea dublă, pe acelaşi ecran, a ipostazelor formale. Ca şi cum discursul poetic ar fi „bilingv“, construit aproape baritonal (în versurile mai late) sau piţigăiat, de contratenor (în versurile subţiri ca un corp de ac).

Maximul de rezistenţă, în acest purgatoriu, la ostilitatea unei lumi modificate filo- şi fito-genetic, este transcris în look back in Anthropocene, poemul care „reciclează“ toate motivele post-apocaliptice flancate de edictele Shakuza care reiau prea nedisimulat, recuzita barbiană. Poemul cel mai emblematic, dar şi poate cel mai complex ca scriitură, este însă principiile gestionării deşeurilor, în care cele două elemente ale binarităţii existenţei sunt perfect evidenţiate: ceea ce se vede – ceea ce nu se vede, iluzoriul abstract – trăitul atât de concret, ceea ce trebuie salvat – ceea ce trebuie scuturat, abandonat.

Ultimul ciclu, terrarium tresviae, este un post-factum al „ritualului ecolatru“ trecut, „operat“ prin purgatoriu. Psihicul, Tamás are această obsesie a psihicului, care înseamnă mult mai mult decât umanul şi care devine în final un „psihic oceanic“ (girofar (cu puţină şansă şi viziune ne-ar fi putut începe de aici)) în spatele căruia „se-ncolonau strămoşii“ (strictul necesar) şi la al cărui „subsol genetic“ trebuie „trebăluit“ ((xy) văzduh). Poezia .ffw întăreşte efortul de trecere în lumea paradisiacă, lăsând în urmă „lumea (care) agoniza-n interior, (şi care) se resorbea“…o lume în care „pacea se insinua ca o deturnare de înţeles“ (simulacru). „Psihicul oceanic“ nu se desprinde însă de îndemnurile ecologiste.

Cele câteva poeme de la final intitulate, evident tezist, cronici postumane, ne dau de înţeles că doar „respectând algoritmii“ e singura cale, finalmente şi fatal umană paradisiacă: „JET AL BALENEI SUB SOARE/CURCUBEU VĂZUT DIN DRONĂ/ÎMPACĂ-NE“.

Înainte de orice experiment de limbaj, şi Tamás utilizează mare parte din poetica postmodenă, dar în doze de „vegetare minimală“, se vede de la distanţă efortul temeinic al poetului de a fi la zi cu toate reflecţiile post-umane şi ecologice: „evă mitocondrială înăbuşită-n experiment / ridică-te şi parcurge-ţi lanţul trofic / niciun limbaj nu te mai poate opri – – -“.