ION VARTIC: PERLE ŞI CURIOZITĂŢI MORALE
Gazdă nouă pentru hărţuitor. Expulzat, deocamdată!, cu lungul lui cordon ombilical de cronici şi notiţe cu tot din revista Teatrul azi, Mircea Morariu alias Maria Andreescu sau invers – hărţuitorul de „criticiţe“ de teatru (cum îi place să le spună), de regizori şi de scriitori – a fost luat în gazdă de Liviu Maliţa (redactor-şef) şi Ştefana Pop-Curşeu (redactor-şef adjunct) la Studia dramatica, revista Facultăţii de Teatru şi Film de la U.B.-B. După bunul său obicei, găzduitul a şi trimis satisfăcut e-mail-uri în dreapta şi stînga, lăudîndu-se cu certificatul de bună creştere pe care i l-au oferit cei doi redactori. Într-adevăr, ştiinţificul n-are a face cu moralul. Găzduitul Morariu nu şi-a pierdut însă năravul de troll, aşa că simultan muşcă deja o jumătate de gazdă, anume pe Liviu Maliţa, care ar avea „o tară“, adică „paradă de concepte“ şi „limbajul abracadabrant“. Aştept cu interes ca găzduitul Morariu să îşi muşte şi cealaltă jumătate de gazdă, respectiv pe Ştefana Curşeu, mai cunoscută ca actriţă.
*
Heidelbergul lui Caragiale, „capitala unui judeţ de munte“! Cercul Literar de la Sibiu / Cluj rezistă cu bine la proba Centenarului. Comentatorii săi, mai puţin. În 2019 au fost comemoraţi Cornel Regman şi Ion D. Sîrbu, în 2020 Radu Stanca, acum, în 2021, I. Negoiţescu, iar anul viitor, urmează Doinaş. Cu această ocazie am răsfoit mai multe cărţi despre cerchişti, între care şi una numită Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii, aparţinînd unei absolvente de istorie de la Universitatea din Bucureşti, Clara Mareş. La pagina 32 din carte, Clara Mareş are o formulare care întrece în puterea ei imaginativă pe aceea a unor studenţi care au absolvit facultatea de teatru fără să fi citit vreun rînd din piesele lui Caragiale. Iată neasemuita perlă: „… în mai 1942, aflat în permisie pentru examene, Sîrbu jucase în piesa Heidelbergul de altădată, variantă a Scrisorii pierdute, alături de Ion Negoiţescu (Agamiţă Dandanache) şi Eta Boeriu (Zoe), regizată de profesorul Liviu Rusu“. Tot în această carte a Clarei Mareş, găsim între altele o afirmaţie ce dovedeşte totala sa ignoranţă în privinţa biografiei lui I. Negoiţescu: „… Negoiţescu beneficiază totuşi de o abordare favorabilă din partea regimului“ ş.a.m.d. (p. 421). Într-adevăr, criticul a „beneficiat“ de o asemenea „abordare favorabilă“ din partea regimului, încît, distrus, a încercat să se sinucidă. Dar numai de două ori.
*
„Samuel Beckett cu al său Don Juan în infern“. Tot cu prilejul Centenarelor, am recitit studiul Sub semnul tragicului. Despre poezia şi teatrul lui Radu Stanca, al editoarei sale devotate, Ioana Lipovanu. Autoarea îşi republică de trei ori studiul şi, de trei ori, vorbind despre dramaturgia dedicată lui Don Juan, menţionează printre cele mai importante piese pe aceea intitulată Don Juan în infern de Samuel Beckett. Repet: de trei ori: 1973, 1985, 2011. Aşa încît titlul acesta de presupusă piesă a rămas, ulterior, în mintea lui Ovid S. Crohmălniceanu şi în aceea a lui Klaus Heitmann, care, în altfel rafinata lor exegeză despre Cercul Literar de la Sibiu, îl menţionează la rîndul lor, şi chiar îl traduc în franceză: „Samuel Beckett: Don Juan en enfer“. În realitate, e vorba de Don Juan aux Enfers – şi nu este o piesă de teatru, ci poem. Nu de Beckett, ci de alt autor. Şi mai celebru.