ŞTEFAN BOLEA: PARADISUL (NE)REGĂSIT

Cu un titlu desprins parcă din Tenet, ultima producţie a lui Christopher Nolan, volumul lui Liviu Ornea, Viitorul anterior (Bucureşti: Nemira, 2020) reprezintă o incursiune în memorialistica ficţională, în care personajul principal încearcă să „oprească clipa“ pentru a se „repoziţiona“ în funcţie de trecutul său. Cosmin Ciotloş, prezentându-l pe autor pe coperta a IV-a, remarca: „Pretextul autobiografic al povestirilor lui Liviu Ornea nu trebuie să înşele: nu nostalgia e personajul lor principal. […] Ce urmăreşte el aici nu e atât viaţa unui om care, ajuns sexagenar, îşi recheamă dulce tinerii săi ani, cât însuşi procesul convulsionat al recuperării trecutului“ (s.a.). Accentul nu ar cădea, deci, pe gloria paradisului pierdut, ci pe procesul său de recuperare. Deşi este o linie validă de argumentare/interpretare, mi se pare că tocmai nostalgia este personajul principal al volumului, fiind principalul factor de distorsionare a trecutului recuperat. De aceea, ies bine, aproape perfect, primele trei povestiri ale volumului, mai depărtate de prezentul naratorului: „Opt ore“, „Biuta“, „Daniela“. Trecutul recent sau relativ mai apropiat de punctul de referinţă al povestitorului este transpus într-o proză mai lipsită de nerv şi mai diluată.

Eli Bădică, coordonatoarea colecţiei n’autor în care a apărut Viitorul anterior, compară volumul cu Moartea lui Ivan Ilici. Trimiterea nu este foarte precisă: dacă în nuvela pre-existenţialistă, moartea iminentă constituia mecanismul declanşator al conştiinţei (moartea era „trezirea“), declicul din proza lui Ornea este mai degrabă tranziţia de la maturitate la bătrâneţe (de aceea cartea ar putea deveni o sursă importantă pentru studiile de ageing). Mai mult, bătrâneţea nu-i trezeşte personajului lui Ornea o bessere Bewußtsein, o conştiinţă mai bună schopenhaueriană, ci şi mult resentiment, chiar furie şi disperare, ceea ce îl face simpatic şi modern. „Degeaba citise Cicero şi alte mormane de cărţi pline de înţelepciune, menite să te-nveţe cum să îmbătrâneşti senin şi cu folos. Era supărat, furios şi nu vedea nimic bun în bătrâneţea lui decrepită, la dracu’ cu toţi imbecilii care exaltau vârsta a treia! Când auzea că ăştia tot încearcă să prelungească viaţa, îşi ieşea din minţi“ (p. 115).

Una din cele mele mai reuşite povestiri ale cărţii, „Biuta“, constă în rememorarea unui exerciţiu de tir din armată. Personajul principal strănută în timp ce apasă involuntar trăgaciul, iar glonţul, ratând complet ţinta, se duce peste biută. După ce este apostrofat violent de comandantul de pluton şi de comandantul companiei, urmează imprecaţiile antisemite ale colonelului. „Să-mi tragi tu un glonţ peste biută! Boule! Să-mi faci de râs regimentul! Pe celelalte cum de-ai putut să le bagi în ţintă, băga-te-aş în mă-ta să te bag! Auzi, băi soldatule, ştii proverbul ăla românesc? […] Hai, hai, chiar dacă eşti evreu.// Brânză bună-n burduf de câine. Ăsta era proverbul pe care şi el, chiar evreu fiind, ar fi trebuit să-l ştie“ (pp. 15-6). Exerciţiul de la poligon are loc în octombrie, iar soarele din Balanţă şi culorile toamnei îi dau personajului o stare de melancolie şi de limpezime deopotrivă. „A fost […] prima dată când a simţit aproape fizic, visceral […] coexistenţa, întrepătrunderea frumosului şi a urâtului, a binelui şi a răului şi a înţeles că, oricât s-ar strădui ei să-l aneantizeze, să-l umilească, să-l chinuiască, exista o zonă intimă de puritate la care ei n-aveau acces, care îi rămânea în întregime lui, în ea stând, de fapt, salvarea“ (p. 13). O frază care aminteşte şi de American Beauty, şi de Fragii sălbatici. În Viitorul anterior, peste melancolie/nostalgie trece aripa uşor maniacală a unei ieremiade.