Petrişor Militaru, Despre fascinaţia jurnalului

Am reuşit, până acum, să ţin doar un jurnal fragmentar. Îţi trebuie un anumit tip de linişte şi de limpezime a gândurilor pentru a-l ţine constant. şi, poate, şi un fel de ambiţie. Din punctul meu de vedere, scrierea unui jurnal rămâne semnificativă pentru că este un exerciţiu foarte bun de introspecţie, de autocunoaştere, de fixare a lucrurilor care contează (cel puţin pentru moment). E constructiv să vezi după un timp cum gândeai „precis“ şi cât de altfel vezi lucrurile în prezent. Pentru cel ce vrea să se înţeleagă pe sine – măcar cât de cât – jurnalul e o oglindă necesară, care, în timp, ar trebui teoretic să se limpezească, să se adâncească şi să se contureze, în acest fel, noi nivele de profunzime, unele greu de anticipat.

Îmi place să cred în autenticitatea jurnalului. În acelaşi timp, intuitiv, cred că un cititor avizat poate înţelege şi chiar identifica jocul măştilor la nivelul scriiturii.  Într-un fel se poate spune că jurnalul este sincer şi în măsura în care cel-ce-scrie îşi propune să fie sincer. De pildă, Jurnalul sinuciderii al lui Ilarie Voronca (publicat postum sub îngrijirea lui Vladimir Pană) este unul dintre cele mai răscolitoare şi tulburătoare confesiuni de acest tip. Fără îndoială că pentru autorul volumului Brăţara nopţilor (1929) acest tip de jurnal are în vedere lămurirea proceselor inconştiente, un tip de autopsihoterapie din care, cu o luciditate dusă la extremă, înţelegem care au fost resorturile interioare ce au dus la gestul final de autoanihilare. Deşi tragic, jurnalul lui Voronca este – paradoxal – de un rafinament poetic ce nu mi l-aş fi putut imagina în contextul în care lumea sa afectivă (pe care, după război, tocmai voia să şi-o reconstruiască) se năruie de la bază sub propriile priviri. Din perspectiva de istoric literar, mi se par foarte interesante Jurnal de copilărie şi adolescenţă al lui Geo Bogza (Cartea Românească, 1987) şi Născut în ’02. Memorii-file de jurnal-evocări (Minerva, 1973) al lui Saşa Pană ce are la bază un jurnal (cu mult mai voluminos decât selecţia cuprinsă în volumul publicat), rămas încă inedit, dar care sper că într-o zi va vedea lumina tiparului. Fiind un om care avea cultul detaliului, după cum mi-a confirmat însuşi Vladimir Pană, autorul Prozopoemelor nota micile aventuri cotidiene ale grupului din jurul revistei şi editurii unu, motiv pentru care amintirile evocate acolo sunt valoroase atât ca istorie literară, context socio-politic şi istoria mentalităţilor, cât şi la nivel de creativitate şi inventivitate avangardistă, mergând până la farse prieteneşti şi umor negru. În ceea ce priveşte jurnalul lui Bogza, el mi se pare foarte relevant din perspectiva evoluţiei adolescentului atât ca psihologie, cât şi ca nivel poetic: aflăm din jurnal nu numai că el era un Don Juan de Câmpina (venit din proximitatea Buştenarilor), ci şi de lecturile sale la zi din suprarealiştii francezi, de originea unora dintre poemele ce vor intra în cuprinsul celebrelor volume Jurnal de sex (1929) şi Poemul invectivă (1933), de povestea de dragoste dintre el şi Madda Holda (sora lui Saşa Pană), de firma de sifoane pe care o deţinea împreună cu fratele său Ovidiu şi de multe alte trăznăi cu iz suprarealist. Din aceeaşi sferă a avangardei m-au captivat scrierile memorialistice ale poetului Ştefan Baciu – ca Sub Tâmpa în Honolulu (1973), Mira (1979), Praful de pe tobă. Memorii 1918-1946 (1980), Un braşovean în arhipelagul Sandwich-Hawaii (1996), Însemnările unui om fără cancelarie (1996) – ajuns profesor de literatura hispano-americană la Universitatea din Honolulu-Hawaii, de unde publica revista internaţională de poezie Mele. Chiar dacă nu sunt jurnale, aceste volume de memorii reconstituie o parte semnificativă din viaţa şi opera unuia dintre cei mai prolifici şi originali scriitori români din exil.

În încheiere aş mai face câteva menţiuni. Jurnal alchimic al lui Vasile Lovinescu m-a impresionat prin hermeneutica unor simboluri şi întâmplări din diferite tradiţii religioase şi prin stilul său „capricant“ cum îl numea inspirat Andrei Pleşu. Jurnal ocult al lui August Strindberg, ţinut pe un interval de 12 ani, pe lângă inevitabilele detalii ce descriu geneza operelor sale literare, m-a fascinat prin suprarealismul său „spontan“ (în sensul că nu asta îşi propusese) ce ţine de felul în care surprinde raportul dintre anumite personaje şi întâmplări aparent banale ori vise, coincidenţe şi momente de scurtă iluminare, pe care, spre stupoarea cititorului, le asociază, la un moment dat, cu citate din Biblie, de pildă. Un alt exemplu de non-conformism diaristic practică Max Frisch în Jurnal său care m-a captivat, printre altele, cu reflecţiile sale despre marionete, teatru sau arhitectură.