Nicolae Coande, Epocă bâlbâită

1-4. Cred că am mai răspuns la o anchetă despre jurnale iniţiată de Apostrof la sfârşitul lui 2018, care includea şi prima întrebare de acum (numai că atunci era a treia, prima chestiona dacă citim jurnale). Aşadar, sunt silit să mă repet oarecum: ţin jurnal doar când sunt în străinătate pentru o vreme mai lungă. Am ţinut astfel de jurnale, notaţii, observaţii pentru a-mi putea aminti mai bine ce făceam pe acolo atunci când ajuns acasă rememoram, inclusiv în scris, experienţa din Apus. Aşa a apărut în 2019 „Mansarda Europa“ (Ed. Paralela 45), o carte care a reunit patru jurnale ţinute în rezidenţele pe care le-am avut în Germania (două), Austria şi Elveţia. Îmi cer scuze că enumăr astfel, dar vreau să fiu limpede: de aici a ieşit cartea şi doar plecat am scris astfel de jurnale, note de călătorie, observaţii de om silit să se adapteze pe alte meridiane culturale.

În ţară nu ţin jurnal, ar însemna să practic o autoscopie pe care prefer să o transfer în poezie sau (când nu vreau să gândesc) în fapta culturală pe care mă încumet să-o fac la teatrul din Craiova: invit poeţii la Adunarea Poeţilor, conferenţiarii la Întâlnirile SpectActor, dramaturgii la Clubul Dramaturgilor şi publicul la tot ce înseamnă reuniune de artişti craioveni şi din alte zone. Vedeţi, sunt un băiat oarecum ocupat, când să mai ţin jurnal?

În schimb, citesc cu interes în ultima vreme tot felul de jurnale, intime sau pur şi simplu evocatoare ale unor vremuri apuse (dar nu hirsute) şi am simţit că mă interesează nu doar ce simţeau/gândeau oamenii aceia acum 50-100 de ani, ci şi cum vedeau ei epoca în care trăiau. Şi epocile lor nu au fost uşoare – în comparaţie cu ei, noi suntem mult mai liniştiţi, mai lipsiţi de problematizări. Paradoxal, Sorescu, într-o cronică despre jurnalele lui Maiorescu, vedea altfel pliurile istoriei şi cutele vremii: „A fost o climă dulce cu românii, permiţându-le să realizeze în bune condiţiuni: o eliberare – de sub otomani, o constituţie, una, alta, plus o literatură pe care n-o mai putem întrece“. De acord, aici, întrutotul. Tot de aici aflăm amuzaţi că Mitiţă Sturdza e îmbrâncit de Maiorescu cu apelativul tandru „Mişelule!“. Ce domni, ce maniere!

Aşadar, o foaie meteorologică (precum a lecturii) a unor anotimpuri care poate că nu au apus de tot – cândva se pot întoarce, mai ştii? Cred că jurnalele sunt mai instructive decât istoriile, chiar precise, scrise de istorici sobri. Diaristul e agentul clipei (unii o ţin aşa zeci de ani!), îmi convine mai mult subiectivitatea lui inteligentă decât ordonarea jocului de puzzle făcută de istoricul de meserie. De curând, m-am apucat de Memoriile unei fete cuminţi, ale Simonei de Beauvoir (nu le-am citit în anii ’70, eram prea mic, iar mai târziu Simone mi se părea prea… comunistă, cu tot cu Sartre al ei) şi m-am întors la jurnalele Marthei Bibescu (citite în grabă la vremea când apăreau la Editura Compania). Ce doamne, ce vremuri! La aceste lecturi, adaug jurnalul Monicăi Lovinescu, La apa Vavilonului: esenţial, precis, definitoriu în descrierea lumii româneşti din Parisul exilaţilor şi al refugiaţilor de toate soiurile, sau al Sandei Stolojan (Nori peste balcoane) şi al Annei Bentoiu (Timpul ce ni s-a dat). Alături de ale Jeniei Acterian, ele sunt cele mai evidente probe că jurnalele feminine din literatura astfel constituită a românimii sunt şi cele mai inteligente, mai fine, mai natural scrise de fiinţe înzestrate cu darul de a se observa pe ele însele şi lumea în care trăiesc. Încă amân lectura jurnalelor Mariei Banuş, dar nu pentru mult timp, sper.

Dintre bărbaţii cultivaţi, îi prefer pe mărturisitori: N. Steinhardt, fericit ca un prunc înţelept, Petre Pandrea (maestrul meu de pe Olteţ, cu stagii de pregătire la Berlin, limbut şi cultivat), Ion D. Sîrbu (Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, dar şi inedite, veţi vedea), Paul Goma (multe pagini, inclusiv epistolare, când să le citeşti pe toate?), Radu Petrescu, fin, introspectiv, livresc, cultivat, păcat că a plecat prea repede, Livius Ciocârlie, fin, sceptic şi totuşi solar în clipele de autenticitate a imersiei în infraconştientul epocii noastre. Cel mai versatil, polimorf, ataşant, chiar pedagogic cum se autocaracteriza ca ardelean vechi, îmi pare tot Sîrbu, care nu încetează să ne interogheze şi după plecarea petrecută în 1989. De curând, editorul său devotat, Toma Velici, a mai scos o carte cu pagini necunoscute, Ultimele (Ed. Măiastra, Târgu Jiu, 2020). Un jurnal pe viaţă şi pe moarte aflat sub benedicţiunea acelui de profundis clamavi ad te Domine („Doamne ai grijă de numele şi de scrierile mele!… Nu am ştiut să mă rog, dar am trăit ca o rugăciune“) , care scrie pe patul de spital pagini de o bărbătească acceptare a finalului, confruntarea teribilă a scriitorului cu sine însuşi şi cu lumea, din perioada în care a fost operat la spitalul din Craiova de cancer în gât („Gura mi-a devenit o Sahară, fiecare înghiţitură, un chin“). E acelaşi puternic, cultivat, natural, neîmpiedicat în gratuităţi ale spiritului intelectual român, gata să depună mărturie despre vreme sa: „Am trăit ratat, o epocă ratată, într-o ţară hiperratată. Am trăit marginal, nu la capătul Europei, ci la sfârşitul ei“. Este quintesenţa gândirii unui om care a scris romanul acelei condition roumaine (cum se subintitula „Adio, Europa!“) şi care ştie că se află în faţa zidului negru fără un bilanţ pozitiv: „Mă sting – ca şi tata, ca şi Blaga, într-o lume totală confuză şi falsă într-o ţară rătăcită prin dogmatism, încăpăţânare de sus, şi multă, enorm de multă prostie afro-asiatică“. Probabil că pentru asta sunt scrise jurnalele (scrisul e un formidabil anestezic al morţii, Sîrbu dixit), inclusiv pentru îmblânzirea posterităţii şi pentru lămurirea cu sine în vederea întâlnirii cu acel Dumnezeu, pentru el, fără chip: „Doamne, dă-mi încă un an, să pot să-mi scriu cartea rătăcirilor şi iluminărilor mele!“ (cap. II, De pe patul de spital, jurnal, 21 noiembrie 1988-10 aprilie 1989). E trist, e supărat, încă luptă cu necredinţa şi recunoaşte, acolo unde nu critică aspru scolasticismul anumitor cărţi de teologie): „Mă rog ca un căruţaş şchiop“.

Dintre străini, am citit recent cu interes jurnalele lui John Fowles (Polirom, 2014), o cale de acces spre înţelegerea epocii de după război pe axa Grecia-Anglia (am recitit cu altă înţelegere Magicianul) şi a modului în care s-au copt romanele sale. Mă pregătesc să citesc W.N.P. Barbelion, Jurnalul unui om dezamăgit, respectiv Scrisori despre Tractatus ale lui Wittgenstein. Aşadar, nu doar jurnale, ci şi corespondenţe (să nu uit corespondenţa lui Flaubert, de care m-am reapucat – fabuloasă). Viitorimea, cred, nu va avea ce să citească după noi, ăştia – noi scriem mail-uri, când nu suntem pe FB, Linkedin, Twitter (săracul Trump!), Parler sau pe Whatts…up! Epocă bâlbâită, ce vreţi.