Alexandru Jurcan

Dacă ţin jurnal? Mă consider un rac autentic, specialist în scormonirea sinelui, aşa că nu am rezistat ispitei. Am avut nevoie de o confruntare, plus că aveam senzaţia că fixez timpul, că mă ordonez. La început, pe vremuri, ca elev, notam tot felul de mărunţişuri, mă spovedeam caietului, mai ales când timiditatea întâlnea obstacole şi jigniri. Jurnalul devenise un prieten inseparabil. Consemnările diaristice au instaurat un fel de disciplină, dar şi o necesitate.

Poţi avea încredere în sinceritatea unui jurnal? Dacă faptele sunt cosmetizate? Cred că marile personalităţi preferă adevărul crud, ca un fel de onoare, asociată cu valoarea celui ce scrie. Oare nu planează uneori un soi de relativitate? Există viaţa socială, cea particulară, plus viaţa secretă, gata să dispară în tenebrele subconştientului. O idee: una e jurnalul spontan, scris fără gânduri de publicare şi altceva e atunci când, în timp ce scrii, tragi cu ochiul la posibilul cititor. În acest ultim caz, musai să corijezi/atenuezi anumite porniri.

Jurnalul m-a ajutat la disecarea sinelui, la înţelegerea unor procese interioare mai alambicate. Terapeutica scrisului a funcţionat impecabil în cazul meu. Dacă m-am „spovedit“ jurnalului, trăiam o eliberare şi n-aveam nevoie de posibili psihologi. Intimitatea jurnalului conţinea şi naivităţi, amănunte. Aurel Dumitraşcu scria : „Jurnalul vieţii tale anoste se scrie singur, aproape inutil. Dar este singurul om cu care poţi sta de vorbă. El este celălalt. El ţi-a rămas fidel. Nu vor folosi nimănui aceste însemnări, aceste lungi dueluri (deseori banale) cu tine însuţi. Dar continui să vorbeşti cu aceste pagini spre a-ţi stoiciza convingerea că eşti viu, că nu eşti singur, că nu rumegă stele reci în sângele tău“.

Mă regăsesc în „jurnalele“ lui Octavian Paler. O carte de căpătâi: Autoportret într-o oglindă spartă, Ed. Albatros, 2004. Dezabuzare, sinceritate crudă, memoria care restituie doar frânturi, mitologia satului, fascinaţia mării…