Robert Şerban

1. Nu mai ţin jurnal, dar am făcut-o în urmă cu un deceniu. Ba chiar am avut, câţiva ani la rând, până în vara lui 2018, o rubrică în revista Orizont, „Jurnal din anii crizei“. Din ea s-a născut o carte, „Tata, eu glumesc serios!“, în care am adunat perlele şi scurtele, dar plinele de poezie ori haz replici ale lui fiu-meu, Tudor. De fapt, jurnalul mi-a fost deturnat de către copil. În loc să scriu ce mi se întâmpla mie, îl foloseam ca să nu-i uit cuvintele, replicile, stările lui. Tudor nu împlinise doi ani şi descoperea lumea, o rostea, se minuna de ea, o cucerea. Lună după lună, an după an. Iar asta mi s-a părut important şi spectaculos. Atenţia mi s-a aţintit asupra sa, iar jurnalul meu a devenit al lui.

După apariţia cărţii, în 2018, am schimbat rubrica din Orizont, cu o alta, de proză scurtă, şi am renunţat la ideea de jurnal. De ce? Fiindcă singurul motiv real pentru care aş scrie aşa ceva ar fi ca el, jurnalul, să devină, cândva, o carte. (Nu mă văd, la bătrâneţe – dacă o apuc –, recitindu-mi însemnările şi oftând după vremuri de ieri, de azi, de mâine.) Adică, aş scrie cu un ochi la cititor şi cu gândul la personajele care, inevitabil, l-ar popula şi care, majoritatea, ar fi în viaţă. Prin urmare, n-ar fi o poveste cu adevărat sinceră, ci una sortată, în care ar trebui să dau note prietenilor, cunoscuţilor, rudelor, duşmanilor şi, direct sau indirect, mie. În ceea ce mă priveşte, poate că aş fi cel mai puţin indulgent, dar la ceilalţi sigur le-aş acorda, din oficiu, două-trei puncte în plus. Or, cine ar citi un jurnal literar în care ţi-ai lăuda confraţii şi le-ai aprecia cărţile? Nu sunt suficient de crud ca să ţin jurnal, fac parte din categoria băieţilor buni. Însă la plăcerea culegătorului de perle copilăreşti nu am renunţat şi sunt atent la ce şi cum vorbesc copiii mei. Pagina personală de Facebook e locul unde ţin la păstrare (şi la vedere) aceste „perle“. Însă dacă poezia e şi un jurnal al celui care o scrie, atunci recunosc: ţin.

2. Încrederea se câştigă, nu-i aşa? Inclusiv în cazul jurnalelor, unde se câştigă pe parcursul lecturii. Nu mi-e suficient numele unui autor ca să-l cred – mai ales că nu e vorba de ficţiune, ci de o realitate, realitatea sa –, dar nu-mi trebuie prea multe pagini ca să-l „prind“. Totuşi, cea mai mare încredere o am în jurnalele nepublicate.

3. Depinde ce fel de jurnal este. Dacă e unul de acţiune, nu prea. Dacă e unul în care autorul se şi autoscopează, în care dă seama şi despre el, nu doar despre mediu, sigur da. Probabil că scriu jurnal cei care au nevoie constantă – ca să nu zic zi de zi – de autopsihoterapie. Dar şi histrionii. Multor scriitori le e suficient că lucrează la o carte, că scriu o oră, două, zece ore pe zi ficţiune, eseistică ori critică literară. Tratamentul lor e chiar acea activitate. Tot scris, dar nu direct pe oglindă. Dar ce săracă şi fără saft ar fi literatura fără jurnalele scriitorilor, fie că sunt precum al lui Jules Renard (ce minunăţie!), ori ca al lui Mihail Sebastian (ce frescă!), sau ca al colegului meu de generaţie, Gabriel Timoceanu (ce curaj!).

4. Jurnalul Monicăi Lovinescu, fiindcă e mai mult decât un jurnal şi fiindcă Monica Lovinescu e mai mult decât un scriitor.