Adrian Alui Gheorghe

1. Da, ţin jurnal, cu intermitenţe, ce e drept, mai mult notaţii, anecdote, eboşe. Sunt lungi perioade din an cînd am impresia că trăiesc lucruri atît de comune, de banale, că a le transcrie este pierdere de vreme, de sine. În anii ’80, am ţinut un jurnal de gînduri, idei, combinat cu ceva date de trăire de pe o zi pe alta, sunt cîteva zeci de caiete, cîndva le voi cerceta şi dacă e ceva de păstrat, poate o vom face. Mai ales în anii primei tinereţi jurnalul este un instrument de auto-analiză, de cercetare a lumii din jur. Dacă aş avea putere de decizie, aş introduce ca obligatorie (ei, nu obligatorie, dar măcar opţional!) scrierea de jurnal la vîrsta anilor de liceu, ar fi o practică care ar disloca energii din creier, din suflet. Am îndemnat pe mai mulţi tineri să scrie jurnal, în timp, cei care au făcut-o, am observat, au o mai mare conştiinţă de sine.

2. În general, un jurnal este o re-creare a realităţii unei zile, a unui moment, poţi să te exprimi în măsura în care ai imaginaţie suficientă, ai cultură, în măsura în care vezi realitatea de sub realitatea aparentă. Jurnalul este, indiscutabil, reliefarea unei realităţi convenabile, a unei faţete convenabile pentru cel care îl scrie. Nu prea cred în autenticitatea paginilor de jurnal publicate imediat ce au fost scrise, acolo e un fel de publicistică rutinieră, cu valenţe literare, dacă e cazul, din care lipseşte fiorul memoriei. Am întîlnit şi jurnale care au fost scrise ca să eroizeze pe autor, eventual să ascundă parte din biografia acestuia, să îl plaseze într-o lumină favorabilă, convenabilă.

3. Da, sunt cîţiva scriitori, autori de jurnale, care scriu cu meticulozitate tot ceea ce văd, ce spun ei, ce spun alţii, ce mănîncă, cît costă un produs sau altul, care fac, astfel, un raport al derizoriului. Da, poate fi considerat jurnalul un act de autopsihoterapie, în aceste condiţii, ego-ul personal pluteşte peste marea de nimicuri din jur tiranizînd-o. În acelaşi timp, este de apreciat calitatea de martor acribios a jurnalului, despre o epocă, despre „o lume“, despre o personalitate, amănuntele fiind sarea şi piperul acelor pagini. Citesc cu interes, de exemplu, paginile de jurnal ale lui Liviu Ioan Stoiciu despre epoca de pînă în anul 1989, sunt amănunte acolo despre viaţa în comunism care pot ajuta pe oricare istoric să recompună istoria acelei perioade pînă la detaliu.

4. Sunt mai multe jurnale din literatura română care îmi plac, care au autenticitate, care au fost scrise sub presiunea istoriei, a unor contexte speciale, care tind să înlocuiască adesea opera celui care le întocmeşte. Dintre cele „parcurse“, lăsînd deoparte multe altele importante, jurnalele semnate de Mihail Sebastian, I. D. Sîrbu şi Aurel Dumitraşcu îmi par cele mai autentice, au încorporate şi talentul autorilor, dar şi tragismul istoriei.