SANDA CORDOŞ: CUM ÎNAINTEZI ÎNTR-O VIAŢĂ? DAR ÎNTR-O EPOCĂ?

Mi s-a părut mereu că e dificil să înaintezi în propria viaţă şi am citit jurnale (ca şi alte specii autobiografice) cu dorinţa de a afla cum s-au descurcat alţii, cum au făcut ei faţă propriei vieţi, cum au reuşit ei să-şi prezerve propria umanitate, să rămână oameni (într-o junglă? în alt fel de pădure?). În lecturile mele, am înţeles, oarecum intuitiv, că unii o fac mistificându-se, că înaintează prin viaţă sprijinindu-se mai mult pe iluzii şi pe aspiraţii decât pe întâmplări. La urma urmei, am sfârşit prin a-mi spune, e şi asta o cale, care poate fi chiar princiară, doar e cea a lui Don Quijote, nu? (Dar, fireşte, poate fi şi josnică, atunci când e dictată de dorinţa de răzbunare ori de cine ştie ce frustrări).

Când încerc să desluşesc o epocă, mi se pare că lectura (nu singură, dar esenţială) a jurnalelor sale e obligatorie. Ele, prin adevărurile lor subiective, personale şi parţiale, dar nedictate de nicăieri din afară, ci doar de propria conştiinţă, realizează, pentru mine, „urzeala“ în care se ţese (se aşază) apoi întregul. În ele îmi place să desluşesc şi profilul istoric, şi o psihologie a creaţiei (colectivă şi individuală).

Se deduce, cred, că sunt o serioasă şi consecventă cititoare de jurnale, aşa că am multe preferinţe şi consider că literatura română are, în această specie, mai multe vârfuri. Cum dvs. îmi cereţi să menţionez doar unul acela e, pentru mine, Jurnal suedez al Gabrielei Melinescu. N-aş spune că acesta ar fi „cel mai interesant“ (sunt neîncrezătoare, în materie de artă, în superlative exclusiviste), doar că mie el îmi vorbeşte mai mult. Este foarte bine scris şi poate fi (este, în cazul meu) un reazem existenţial. De altfel, cred că literatura nu-şi poate realiza funcţia existenţială dacă nu e bine realizată artistic (adică, nu se poate artă fără tehnică, după cum nu poate fi o casă fără acoperiş, aceea e o ruină în care poate fi interesant, excentric, memorabil etc. să stai într-o frumoasă zi de vară, dar nu te poţi adăposti pe termen lung). Dar aceasta e o altă discuţie.

În ce mă priveşte, n-am crezut multă vreme că viaţa mea e atât de specială încât să merite scrisă. În plus, cred că sunt şi prea leneşă pentru asta, lipsindu-mi o disciplină zilnică (sau oricum, periodică), care e necesară autorului de jurnal. După ce m-am îmbolnăvit de o boală neurologică invalidantă, căreia mi-era tot mai greu să-i fac faţă, m-am dus la un psihiatru care a zis că sunt o persoană destul de echilibrată şi m-a trimis la o psiholoagă. Aceea m-a căinat că am o viaţă grea şi mi-a scos din cutie şerveţele pentru reprizele mele de plâns (dezechilibrat, mai trebuie să adaug?). Acolo, mi-am dat seama că discuţiile cu prietenii mei sunt mai profunde şi mai constructive. Doar că prietenii mei au propriile vieţi de trăit. Aşa că m-am trezit cu mine pe cap, 24 de ore din 24, cu multe emoţii şi trăiri generate de boală: confruntarea cu neantul, sentimentul de vinovăţie, frici, anxietăţi etc.Am început să scriu în caiete, din 2014, cu speranţa disperată de a mă ajuta cât de cât (adică făcând un exerciţiu de autopsihoterapie, cum spuneţi dvs.). Nu ştiu dacă pot să le numesc jurnale (mai curând sunt caiete ale bolii şi ale neputinţei), pentru că disciplina de care vorbesc mai sus a continuat să îmi lipsească. Am scris, în aceşti ani, însemnări personale, uneori la luni distanţă. În timp, mi-a fost tot mai greu fizic să scriu, aşa că din primăvara lui 2020 am încetat s-o mai fac. Scrisul de mână mi s-a deformat, cred că unele pagini sunt ilizibile.