PAUL FARKAS: CRONICA MARŢIPANULUI

image description

De zeci de ani, Radu Ţuculescu ne-a obişnuit deja cu neobişnuitul. Şi acest ultim roman, Femeia de marţipan, are doar un singur numitor comun cu celelalte romane scrise de-a lungul anilor – dulcele – atribuit într-o manieră fizică sau mai puţin fizică femeilor, eroinelor creionate şi zămislite după calapoadele cele mai fanteziste ori realiste ale autorului. Însă romanul acesta apărut la finele lui 2020 la Polirom nu poate fi pus în oglindă cu niciunul din cele precedente, cel puţin pentru a găsi numitoare comune sau pentru a fi comparate. Până să ajung la stilul romanului pot afirma cu suficientă siguranţă că el este total diferit de celelalte romane scrise de autor. Este, mai degrabă, un quasi roman poliţist în care personajul principal, Martin Breda, un tânăr detectiv, a ajuns la această profesiune cu multă răbdare, pregătire şi chiar pasiune. Martin acceptă aproape orice tip de muncă doar pentru a câştiga cât mai multă experienţă de viaţă şi pentru a cunoaşte o diversitate de fiinţe umane. Şi unde se poate întâmpla acest lucru dacă nu într-un WC public? Aşadar, Radu Ţuculescu, precum în filmele neo realiste de început ale lui Fellini, îl prezintă pe Martin într-un vrednic loc de muncă, WC-ul public central de la Cluj. Aici Martin îşi duce la bun sfârşit fiecare zi de lucru având rolul de casier. Zilnic întâlneşte o mare diversitate de oameni, femei, bărbaţi, tineri, oameni în vârstă, oameni cu felurite apucături, oameni care-l interpelează adesea cu fel şi fel de întrebări sau oameni care se interesează de soarta lui, fiind curioşi sau chiar păsându-le de el. Martin, la rându-i, încearcă să fie politicos şi eficient, oferind „o hârtie fină, parfumată şi colorată, în special pentru femei, la acelaşi preţ. Ne facem reclamă, creşte faima aşezământului. Se înmulţeşte clientela, am zis, iar patronul fu încântat“. În restul orelor când Martin este mai degajat şi mai liber, citeşte cu sârg, în special Elogiul nebuniei scris de Erasmus, o carte „uitată“ acolo de Maraia. Maraia reuşeşte să-l agaţe pe Martin iremediabil, însă îl pune la încercare făcându-l să aştepte şapte ani pentru a împlini marea dragoste. Între timp, ambii eroi devin profesionişti pasionaţi, Martin, detectiv iar Maraia, chimistă şi alchimistă precum afirma autorul într-un recent interviu, interesată în structura şi AND-ul lacrimilor, demonstrând astfel că orice lacrimă este unică prin structura ei.

Romanul este împărţit în trei capitole distincte, aproape muzicale prin compoziţia de andante, allegretto şi allegro vivace, purtându-ne în timp şi spaţiu cu dinamismul unui roman poliţist în care faptele uneori trec de-a dreptul în mistic iar misticul vine să sublinieze atât romanticul cât şi realul întâmplărilor şi crimelor petrecute în marele oraş de pe malurile Rinului, Basel cel cosmopolit şi fermecat de Basiliskul evului mediu (o combinaţie între o şopârlă otrăvitoare şi un cocoş nebun). Radu Ţuculescu ne poartă de pe malurile Someşului pe cele ale Dunării la Viena, ale Rinului la Basel, Vâltavei la Praga şi a miriadei de canale din Amsterdam. Toată această generoasă rută turistică de fapt are menirea de a trezi cititorului senzaţia şi trăirile marilor scriitori, compozitori şi pictori care ne-au precedat, precum Johan Strauss la Viena, Franz Kafka, Bohumil Hrabal la Praga, poetul Rainer Brambach la Basel sau marele Rembrandt la Amsterdam. Totul se desfăşoară alert în acest roman poliţist de 221 de pagini, mai ales în ultimul capitol.

Primul capitol semnificativ intitulat  Să-mi calc umbra!, o expresie inventată de autor şi atribuită lui Martin în roman, vine parcă să ne spună cât de ambiţios este personajul principal, cât de mult doreşte, râvneşte să devină un detectiv criminalist. Este aproape imposibil să păşeşti pe propria-ţi umbra spune Martin: „Când eram mic, mereu încercam să-mi calc umbra. Adesea, era imposibil… Dar când lumina cădea de sus, nu pieziş, reuşeam şi eram al naibii de fericit. Săream pe ea, o călcam în picioare cuprins de-o bucurie năucă“. Rânduri încărcate de naivitatea şi sinceritatea copilăriei, rânduri de adevărată proză venite parcă să întărească ambiţia eroului principal de a realiza şi de a se realiza, introducându-se expresii multivalente precum cea de mai sus.

Un alt aspect al romanului este umorul debordant al autorului. Nu doar prin creionarea unor caractere mai mult sau mai puţin dubioase cum ar fi Puiu Paşca, Bibi Severescu, Ricky Damba, Cezara, Prinţa şi altele. Este acest umor pe care autorul îl produce în mod simbiotic potrivindu-l situaţiilor şi personajelor pe care le crează. Apariţia creatorului de modă excentric, Ricky, cu „ck“ şi „y“ este de-a dreptul hilară: „O voce nazală, cântată. Un tânăr  care-mi zâmbeşte hollywoodian. Îmi arată dantura sclipitoare din dotarea personală. În sprânceana dreaptă are înfipte trei ineluşe, în nara stângă încă unul, în buze două şi poartă o bluză în toate culorile, de parcă un pictor şi-a şters pensula pe ea“.

Al doilea capitol, Călătoria, este un fel de violon d’Ingres pentru autor sub multe aspecte. Deşi s-ar putea confunda într-o oarecare măsură cu o călătorie prin marile şi faimoasele oraşe europene, este doar o falsă impresie. Radu Ţuculescu este un visător care reuşeşte să transcende vremurile şi locurile bătute de atâţi mari gânditori, filosofi, artişti de renume şi mari scriitori. Radu reuşeste să „stea de vorbă“ cu Hrabal, Rembrandt şi alţii prin cârciumile preferate ale acestora, adesea în spelunci foarte puţin apetisante, cu scopul de a conversa copios cu aceştia şi de a învăţa de la marii maeştri, de a împărtăşi cititorului din era reţelelor de socializare tot ceea ce nu poate afla de pe aceste site-uri. Radu Ţuculescu, prin intermediul lui Martin şi Maraia, o face cu total altruism scriitoricesc sperând, poate în mod naiv, precum un Don Quijote al secolului XXI-lea, că publicul va citi povestiri tipărite şi nu de pe site-uri. Acest wishful thinking din mintea autorului de a dialoga cu cei mari şi vestiţi se realizează în mod miraculos în paginile acestui capitol fiind deja familiarizat cu proza fermecată pentru copii (vezi Ina şi ariciul Pit). Acest capitol este şi o călătorie în care tinerii noştri eroi se apropie spiritual şi se cunosc într-o intimitate morală lipsită de hotare. Atracţia dintre ei este fără limite, iar această profundă înţelegere dă şi roadele dorite – înţelegerea mai târziu a manierei în care au fost comise crimele de la Basel şi, în sfârşit, decriptarea şi rezolvarea lor.

Sosirea celor doi la Basel în ultimul capitol, Crime pe malul Rinului, le oferă două sau mai multe ocazii de consacrare profesională, lucru pe care ei îl vor materializa din plin. Felul în care criminalul îşi executa victimele era cu totul neobişnuit şi cu atât mai sinistru păreau păpuşile de marţipan, hâdoase şi chiar înfricoşătoare, pe care criminalul le lăsa pe trupurile neînsufleţite ale victimelor sugrumate. Poate din acest motiv, autorul a impus ritmul alert al întâmplărilor, probabil pentru a nu întârzia rezolvarea crimelor şi pentru a preîntâmpina altele.

Tot în acest răstimp, în minusculul apartament în care erau găzduiţi la Basel, cei doi tineri, în sfârşit, îşi consumă prima noapte de dragoste. O dragoste fără prejudecăţi şi fără oprelişti pe care Maraia o consideră firească, chiar dacă se întâmplă după atâta amar de timp. O dragoste pe care autorul ne-a obişnuit s-o descrie cu condimentele şi mierea tipică romanelor lui presărate cu tablouri pline de erotism de bună calitate literară.

Şi iată că după rezolvarea crimelor, blândul criminal Benn este arestat spre satisfacţia poliţiei, iar eroii noştri îşi vor continua odiseea în tonuri minore de data aceasta, spre deosebire de Odiseu care, după mult aşteptata întoarcere la Ithaca unde petrece doar o singură noapte, îşi va continua pribegia cu o vâslă pe spinare, pe uscat de data aceasta.