MARTA PETREU: JURNALE, CENTENAR
Îmi place literatura care nu e chiar literatură, literatura mărturisirilor. Jurnale, memorii, scrisori… Ce poate fi mai aproape de autorul pe care îl citesc decît asta? Am citit la viaţa mea destule „însemnări“, mai mult sau mai puţin „intime“, unele chiar deloc intime sau numai din cînd în cînd intime. La început, de plăcere. Apoi, pentru documentare. Din textele de felul acesta obţii nu numai imaginea autorului, ci şi a epocii. Dacă stau să mă gîndesc, avem o foarte bogată literatură a jurnalului în cultura noastră. Maiorescu, cu însemnările lui zilnice, în trei ediţii, nici una dusă pînă la capăt; a treia, în curs, a ajuns deocamdată la 1897, iar continuarea e publicată, cu economie, în revista Convorbiri literare. Lovinescu, cu Agendele… sale fabulos de criptice în laconismul lor, însă pe care, dacă le citeşti dintr-o suflare, ceea ce se poate, sînt numai şase volume, prinzi omul şi viaţa lui privată. Iar dacă imediat după asta citeşti toate jurnalele Monicăi Lovinescu, îţi dai seama de enorma sociabilitate a amîndurora, şi-a tatălui, şi-a fiicei, precum şi de felul în care, aşa cum vîntul sculptează stîncile, şi lor, mediul (tatăl, în România interbelică; fiica, în Franţa postbelică) le-a sculptat atitudinile. Rebreanu, auster şi totodată concret în însemnările lui, ocupat şi cu gospodăria lui, un fel de Ardeal miniaturizat mutat în Muntenia, şi cu scrisul, acesta, la fel de greu ca spartul pietrei. Sebastian, un jurnal complex, social, muzical, politic, erotic, de amiciţii, bogat în afecte şi surprize. Carol al II-lea, cu calculele lui politice scrise negru pe alb, cu plăcerea lui de-a ieşi la vînătoare, cu grija lui pentru Duduca. Jurnalul lui Camil Petrescu, ce păcat că se termină repede!, editat de Zaciu, el însuşi autorul unui jurnal enorm, care dă seamă de meschinăria la care a coborît viaţa de zi cu zi în România în timpul socialismului real, dar şi după aceea. Însemnările lui Rădulescu-Motru, în care bătrînul domn îşi revizuieşte cărţile şi-şi notează îndoielile politice, suspiciunile deloc filosofice, ranchiunele, frustrările, aşa, fără nici o înfloritură literară – dar ce comoară pentru a descifra o epocă! Jurnalul politic al lui Armand Călinescu, jurnalul de asemenea politic al lui Grigore Gafencu. Jurnalul lui Galaction, cel al lui Goga, pe care l-am citit întîi în serial, în Revista de istorie şi teorie literară, tipărit atunci pe o mizerabilă hîrtie, pe deasupra colorată. Jurnalul cinefilei Jeni Acterian, la fel de interesant, de fapt mai interesant, ca acela al fratelui ei, Arşavir Acterian, pe care l-am cunoscut… Jurnalul Marthei Bibescu, care în plin război mondial nota, caustic, că sînt salvate (evacuate) tablourile, în timp ce oamenii sînt lăsaţi să moară. Jurnalul lui Sextil Puşcariu, obligatoriu dacă vrei să înţelegi cum s-a făcut Unirea din 1918 ori Universitatea românească din Cluj. Cel al lui Eliade, incomplet, versiunea integrală se află în copie la Bucureşti, eu am văzut-o în casa lui Mircea Handoca, oare unde o fi ajuns? Nu există nici o piedică legală pentru publicarea lui integrală, iar pînă nu va fi publicat în întregime, orice se scrie despre el este la risc. Şi extraordinarul, căci necenzurat şi neselectat de autor, Jurnal portughez al aceluiaşi. Multele jurnale ale lui Eugen Ionescu, pe care, decă le citeşti cu atenţie, îţi dai seama că în mare parte au fost scrise în română, apoi rescrise de el însuşi în franceză şi publicate, versiune apoi readusă de către traducători în română. Jurnalul de la începutul anilor 1950 al lui Balotă, pe scheletul vertebral al căruia a crescut Caietul albastru, apoi un fragment de jurnal, publicat într-un număr omagial de Apostrof, nr. 1-2 din 2000, sub formă de carte.
Atîta tot? Nu, mai sînt. Jurnalul lui C. A. Rosetti, cel al lui Cipariu… Pandrea, cu însemnările lui abrupte. Apoi jurnalele de idei ale lui Noica. Caietele lui Cioran – jurnal sau ciornă? ce contează, mai există o seamă de asemenea caiete, deocamdată nepublicate. Jurnalul lui Octav Şuluţiu, acela al lui Vlasiu, care l-a supărat pe Cioran. O, jurnalul lui Ciocârlie, prin acumulare o adevărată proză, în care se construieşte mozaicat un colosal personaj, neîndemînatic, distrat: autorul însuşi. Am lucrat pe un caiet cu titlul bucolic, Cînd se întorc păsările la cuiburi, al lui Bucuţa. Jurnalul lui Cărtărescu, agendele cel mai adesea laconice ale Corneliei Blaga, jurnalul din 1940-1944 al lui Corneliu Coposu, acela al elveţianului De Weck, pe care-l socotesc românesc, deoarece despre România şi oamenii ei. Iorga, cu un jurnal precum personalitatea lui, apoi Maria Banuş, Saşa Pană cel „Născut în ‘02“, Miron Radu Paraschivescu, Vasile Băncilă, Matei Călinescu, Sanda Stolojan, Mihai Beniuc, Marin Preda cu un jurnal de criză…
O, da, şi mai sînt… Forme de întîlnire cu autorii, surse de documentare, substanţă a culturii/ literaturii noastre. O bogăţie.
*
Din afara spaţiului românesc, dintre toate jurnalele citite, numesc numai trei: cel al lui Tostoi, la fel de mare, literar vorbind, ca Război şi pace. Apoi acela al lui Thomas Mann, în care multe personaje îmi rămîn imposibil de identificat, dar în care autorul apare la statura lui omenească: cu notaţii mărunte, uneori meschine, cu familia lui numeroasă şi aşa de atipică, cu sfîşietoarea autocenzurare a vieţii sale amoroase, iar la sfîrşit cu ruşinea, da, ruşinea de a nu mai putea scrie, deci de a nu mai avea nici un rost pe lume. Şi-apoi jurnalul fiului, cel mai drag mie dintre toate jurnalele citite vreodată: Klaus Mann a fost nu numai strălucitor şi extravagant, ci, aşa răzgîiat cum îl socotea tatăl lui şi cum într-adevăr era, a fost un ins născut în el cu dor de moarte, o adevărată încarnare o dorului morţii din wagneriana Tristan şi Isolda. După mai multe încercări, a reuşit să moară în 21 mai 1949, pe Coasta de Azur.
*
Din jurnalul lui I. Negoiţescu nu am citit decît o singură pagină, aceea pe care Emil Hurezeanu, congenerul meu, ne-a dat-o spre publicare atunci cînd am pregătit, la Apostrof, pentru tipar Straja dragonilor. O să apară cîndva, undeva, conform testamentului: la 30 de ani de la moartea autorului. Nego a murit în 1993. Urna cu cenuşa lui a fost depusă în Cimitirul Central din Cluj, în mormîntul năpădit de iederă al familiei sale. El este unul dintre marii scriitori născuţi la Cluj, oraş ce nu i-a adus noroc, cum nu i-a adus lui Nic, Nicolae Balotă, alt scriitor mare născut de-asemenea la Cluj.
Sînt 100 de ani de la naşterea lui I. Negoiţescu, iar noi îi marcăm centenarul în „Dosarul“ de număr, alcătuit prin osteneala prietenului nostru de la Echinox-ul etern, Excelenţa-Sa Dl Ambasador Emil Hurezeanu. Căruia îi mulţumim recunoscători.
25 ianuarie 2021, Cluj