Simona Popescu

Hypomnemata, Jurnalul extins, scrisul pentru… cineva

1.2.3. Încă din tinereţe am avut obsesia autenticităţii. Jurnalul pare forma ei pură, dar ideea de a mă aşeza la masă ca să scriu, zi de zi, despre ce fac eu sau despre ceilalţi, pentru… posteritate (?!), mi s-a părut o postură dubioasă, opusă autenticităţii. Jurnalele, îmi trecea prin minte pe la douăzeci şi ceva de ani, dacă tot sînt scrise, ar trebui să fie publicate cînd autorul şi cei despre care el scrie sînt în viaţă. Aşa ar fi cinstit. Ce ai de spus trebuie asumat, nu? Altfel, nepublicarea să fie chestiune de… delicateţe? Sau de laşitate? Discutabil. Apoi, nu mi s-ar fi potrivit să… dau din casă, să-mi plîng de milă în public (jurnalul, chiar cel intim, este/ va fi public, orice scriitor ştie asta), să scriu de rău despre alţii, chiar dacă o meritau, să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, să „torn“ posterităţii despre cei din prezent (un fel de delaţiuni, nu?) sau să fac autodenunţuri (cam aşa!), să consemnez despre banala mea viaţă ca şi cum ea ar interesa pe cineva. Şi mă îngrozea repetiţia fără diferenţă! Am aflat cu neplăcere că unul dintre prietenii mei ţinea jurnal şi, pur şi simplu, am început să mă feresc să-i spun ce gîndesc, îmi imaginam că se duce acasă să „toarne“ la posteritate! Adică n-aveam nici un chef să fiu furnizor, alături de alţii. Apoi am mai aflat şi de o amică. Ajungea că erau printre noi securişti, asta mai lipsea! Săracii oameni, îşi vedeau de-ale lor, oricum erau nişte binevoitori, dar tot suspecţi îmi păreau! Şi-apoi, atenţia asta zilnică, ritualică, pentru propria persoană nu era ceva OK, mă gîndeam. Jurnalul egocentratului (judecător al altora sau privitor în oglinda propriului caiet), cînd mai disperat, mai cinic, cînd mai cu umor sau mai cu umori etc. mi se părea opus literaturii la persoana I sau poeziei – care, amîndouă, specii ale subiectivităţii, ţin mai degrabă de un discurs… altruist. Şi totuşi citeam relaxată – lectură uşoară –, cuibărită în fotoliu sau lîncenzind pe canapea, din această… paraliteratură, ca să zic aşa, a scriitorilor şi a scriitoarelor. Uneori îmi plăcea mai mult chiar decît literatura lor.

Părerea mea despre jurnal s-a schimbat în timp. Continui să citesc sau să răsfoiesc, fără prejudecăţi, tot felul de producţiuni diaristice, scrise şi de ne-scriitori (de la exploratori, la regi sau regine). Jurnale de tot felul: intime, în care autorul adună ca un magnet piliturile de fier ale zilei, şi extime, unde, adesea, autorul joacă rolul de martor al unei epoci, al unui timp, jurnal de idei, metafizice (precum Journal métaphysique al lui Gabriel Marcel), însoţitoare ale scrierii unei cărţi, ţinute pe o perioadă anume de timp, pe un subiect (Journal de deuil, de pildă, al lui Roland Barthes) etc., etc. Toate au rostul lor pe lume.

Nu ţin jurnal, dar cred tot mai mult că e o specie interesantă: adică, în principiu, îţi dă totală libertate să-ţi „administrezi“ şi chiar să-ţi extinzi „domeniul“. Dacă aş ţine un jurnal, m-aş abate de la format. Adică aş profita de lipsa de constrîngeri ca să construiesc în interiorul „speciei“ combinaţii hibride. Ar fi o acumulare de frînturi heteroclite formînd un text sofisticat pînă la urmă – din unităţi simple, altfel –, un hipertext cu multe paranteze, adnotări, note de subsol, la care s-ar adăuga, cronologic, şi alte texte scrise în aceeaşi zi: o poezie, un eseu, vreo încercare de răspuns la vreo anchetă, tot! TOT! Neapărat muzica ascultată, muzica zilei!, mesajele către unii, alţii, dacă ele reprezintă ceva pentru tine (nu vorbesc de cele care intră la politeţuri şi obligaţii), tot ce-ţi trece prin cap, desene, dacă îţi vine să faci asta (ca în caietele lui Valéry) – un text cu franjuri şi iţe la vedere, care să păstreze cît mai mult din adevărul tău, din gîndirea vie şi… intempestivă. Jurnalul ca şantier, ca hypomnemata, ca sinecdocă & metonimie a gîndirii-senzorium, aruncări de zaruri, hazard, experiment, joc cu mai multe strategii. De lucruri din astea geme laptopul meu: fişiere uitate, pline de notiţe şi mici însemnări, începuturi de scrisori, reacţii la te miri ce, amînate pe altădată, colecţii de link-uri spre texte de toate felurile, de la unele ştiinţifice la altele filozofice sau la reţete de bucătărie (aici glumesc!), trimiteri spre autorii care mă interesează, spre interviuri cu ei, colecţii de imagini (de la obiecte frumoase, la peşti abisali), playlist-uri cu muzici, formulări pe jumătate, în încercarea de a fixa, fie şi
într-un mănunchi de cuvinte, vreun vîrtej de cvasi-idee, de cvasi-senzaţie, fraze fără gramatică, fără semne de punctuaţie sau diacritice (doar sînt pentru mine!), intuiţii care mi se par pe moment fertile, dar la care nu mai revin pentru că se tot adună altele şi altele. Şi multe lăsate prin computerele vechi, prinse definitiv în… Irecuperabil. Pagini răzleţe de jurnal există prin cărţile mele (chiar în cele de poezie!). Mai multe, grupate la sfîrşitul volumului rezultat din publicarea tezei mele de doctorat despre autor, o selecţie din varii „colaterale“ sub chiar titlul de Hypomnemata. Dar pagini de jurnal ar putea fi şi o parte din mesajele mele de pe WhatsApp sau din e-mail. Scriu cuiva anume, nu mie! (?) – sau… posterităţii. Să scriu pentru un destinatar anume, asta m-ar mobiliza! Aş scrie jurnal pentru cineva real, nu pentru vreun cititor din viitor! Chiar da! Zi de zi! E cu totul altceva. Aşa, secvenţe, ar fi, cum spuneam, în mesajele către, mai ales, M.I, G.D., V.G, foştii mei studenţi, sau cele către R.C. sau către I.B., în schimbul nostru de paradoxuri care durează de cîţiva ani, poate să le adaug pe cele sub formă de versuri ritmate şi rimate cu Ş.F. Mesajele către studenţii mei. Nu corespondenţă! Jurnal! Extins! Hipertext.

În sfîrşit, dacă aş scrie jurnal, sub nici o formă n-aş cădea în autoanaliză, în confesiuni care ţin de domeniul psihologicului sau în scrisul care să funcţioneze ca „autoterapie”. Deşi, scrisul de orice fel e uneori reparatoriu, compensator, eliberator.

4. Dacă ar fi să aleg acum un jural scris de un autor străin, ar fi unul scris de doi autori: cel al fraţilor Goncourt. Oare cum scriau ei împreună? Două „minţi gemene“ şi „expansiunea unui singur eu“. Ştim cum procedau Ilf şi Petrov, celebrii prozatori, sau filozofii Deleuze şi Guattari. Dar cum se scrie oare jurnal la 4 mîini?

Nu pot alege un jurnal favorit dintre cele scrise de autori români. Măcar doi! Primul ar fi marele şi complexul jurnal al lui Radu Petrescu – care are în centrul lui un personaj minunat, un… poet (da, poet!) şi multe, frumoase „teorii“. Apoi jurnalele lui Livius Ciocîrlie, pe care eu îl consider un gînditor, nu doar scriitor. Scriitori sînt mulţi pe lume!