Petru Maior – 200 DE ANI DE LA MOARTE

Petru Maior (n. în jurul anului 1756, Tîrgu Mureş – m. la 14 febr. 1821, Budapesta)

„Complexul de inferioritate de care suferea poporul românesc cerea o compensaţie imediată: puteau latiniştii să facă altceva decît au făcut? Poporului românesc îi trebuia un disc solar din care să emane o mîndrie binefăcătoare şi o conştiinţă mai înălţată. Acest disc solar putea să fie «fenomenul originar»: prototipul latin al cuvîntului românesc.

• Biserica din Reghin unde a slujit Petru Maior.

Străduinţele latiniste şi-au găsit expresia cea mai îndrăzneaţă într-o teorie de care cu toţii ne aducem aminte. […] Limba românească fiind foarte asemănătoare, aproape aceeaşi, cu limba latină comună, din care s-a alcătuit prin alterări savante limba scrisă, Petru Maior nu ezită să tragă concluzia, anapoda desigur, dar vrednică de-un neînfricat dialectician: «De vom vrea a grăi oblu, linba românească e mama linbei ciei lătineşti». […] Inversiunile copernicane, contrare bunului simţ, dar, dacă nu totdeauna, cel puţin cîteodată mai adevărate decît adevărurile bunului simţ, sunt de obicei un produs al gîndirii eminamente filosofice. Kant spunea că nu natura impune legile sale inteligenţii omeneşti, ci inteligenţa omenească dictează legile sale – naturii. Filosofii ne-au obişnuit cu astfel de «răsturnări». […] Inversiunea lui Petru Maior este expresia cea mai lapidară  a aventurii latiniste.“

Lucian Blaga, Şcoala ardeleană (Vremea, 1943)