I. NEGOIŢESCU: DEVENIT APATRID ÎN PROPRIA ŢARĂ
(interviu realizat de Anneli Ute Gabanyi)
Cine îl cunoaşte pe scriitorul şi poetul român I. Negoiţescu (60), ştie: revolta împotriva fiecărei forme de putere dictatoriale, anti-artistice este o parte indispensabilă a personalităţii sale. În 1943, a protestat împotriva abuzurilor fasciste, anii stalinismului şi ai dogmatismului i-au adus privarea de libertate şi interzicerea practicării profesiei, iar în 1977 a fost singurul literat român important care s-a alăturat public activistului pentru drepturi civile Paul Goma. De patru ani, Negoiţescu trăieşte în Republica Federală. Die Welt a conversat cu el în Münster.
Welt: Cum s-a putut ajunge la haosul actual din România?
I. Negoiţescu: În România actuală domneşte un haos total, care cuprinde toate sectoarele vieţii sociale şi politice a ţării: de la economie la artă, de la partidul aşa zis atotputernic la aparatul de represiune militară (care şi el e haotic, căci dezertează de pildă în occident, generali din poliţia secretă) etc. Dacă în toate sectoarele haosul e nimicitor, încât imaginea României este imaginea unei ţări pe marginea prăpastiei, dacă deci şi cultura suferă în mod foarte grav, aş remarca totuşi că doar în acest domeniu, şi mai cu seamă în literatură şi arte, se pot semnala înfăptuiri importante, de-a dreptul surprinzătoare într-un cadru general atît de nesatisfăcător. Este o dovadă a vitalităţii spirituale a poporului român, dar şi, în mod aparent paradoxal, un efect tocmai al haosului, adică al deficienţelor în sistemul de control care aici este menit să apere mediocritatea şi platitudinea şi să facă imposibile geniul şi originalitatea. România suferă, fireşte, de carenţele imanente, ce nu pot fi abolite, ale oricărui stat comunist. Istoria statelor comuniste este mai mult o istorie a luptei lor cu haosul pe care ele însele îl generează, decât a realizării idealurilor pe care le proclamă. În România însă, haosul total, catastrofa permanentă ( să fie oare aceasta o formă a „revoluţiei permanente“?!…) are cauze specifice. Dintre care una şi cea mai de seamă este promovarea quasi sistematică de către conducerea de partid – de fapt de către Ceauşescu personal – a incompetenţei. În toate ramurile de activitate politică şi socială, persoanele cu pregătire şi vocaţie sunt înlăturate şi înlocuite cu indivizi lipsiţi de personalitate sau chiar inapţi. Specialiştii sunt împiedicaţi să-şi aplice priceperea şi cunoştinţele. E curios faptul că, în vreme ce soţia şefului partidului suferă de furia snobistică a titlurilor academice, pe care prin impostură şi le arogă, lumea academică românească este supusă unui tratament de-a dreptul sadic. Institutul de matematică din Bucureşti, cunoscut pe plan mondial, a fost desfiinţat dintr-un capriciu al familiei Ceauşescu. Istoricii sunt obligaţi să susţină şi să argumenteze, chiar la congrese internaţionale, tezele fără noimă care colcăie în mintea confuză a şefului statului şi partidului. Întreg acest fenomen se dezvoltă dintr-un fel de horror competentiae şi explicaţia lui ţine mai mult de psihopatologie decît de politologie.
Welt: Problema sentimentului naţional în România?
I.N.: După ce România a fost ocupată de sovietici, care i-au răpit deasemeni vaste teritorii precum Basarabia şi Bucovina de nord, sentimentul naţional al românilor s-a intensificat la maximum. Era o reacţie naturală, poporul român trebuia să-şi apere existenţa şi identitatea naţională împotriva unui extraordinar de puternic inamic dinafara graniţelor ţării, care acum se instala temeinic şi înăuntrul acestor graniţe, nu numai prin armatele de ocupaţie, ci şi prin partidul comunist, care a fost în mod violent adus la putere şi nu se bucura de nici o popularitate. Multe mii de români au umplut, începînd din acel moment, închisorile şi lagărele de muncă, unde bună parte din ei au şi pierit. Ca să nu mai vorbim de celelalte forme de persecuţie naţională la care au fost supuşi atunci românii în general. Cînd Gheorghiu-Dej, profitînd de faptul că armata de ocupaţie părăsise ţara, a întreprins o treptată desprindere de tutela sovietică, iar în cele din urmă a eliberat din închisori deţinuţii politici, acest aspect al politicii partidului s-a bucurat în sfîrşit de popularitate. Au pornit să părăsească închisorile nu numai oameni vii, dar şi istoria şi cultura română, care fuseseră şi ele interzise ori oribil mutilate. Ceauşescu a preluat această politică de încurajare a interesului şi sentimentului naţional. Nu se poate şti cît de sinceră a fost iniţial politica lui, pentru că ea s-a transformat destul de repede într-o barbară tactică de dominaţie personală, de exclusivă exercitare a puterii. Am spus tactică barbară, fiindcă prin exacerbarea şi încazarmarea lui, sentimentul naţional automatizat, banalizat, degradat dintr-o calitate nobilă într-o cantitate monstruoasă, a început să dispară ca realitate vie. Românii au constatat dintr-o dată că se sufocă sub avalanşa de naţionalism impus. Ca şi în filmul lui Marco Ferreri, La grande bouffe, suprasaturaţia a luat aspecte mortale. Din cauza aşa zisului naţionalism al lui Ceauşescu, spiritualitatea românească a ajuns în cea mai mare primejdie, căci acest naţionalism implică o autarhie culturală funest pauperizantă. Ceea ce dominaţiei comuniste în România nu i-a reuşit în perioada sovietică, tinde să reuşească azi, prin abuz, politicii naţionale a lui Ceauşescu: distrugerea sentimentului naţional românesc. Politica sovietică avea drept scop ca românul să devină apatrid în România. Naţionalismul grosolan şi pustiitor, impus azi românilor de către un duşman perfid şi iresponsabil în acelaşi timp, dă în fine rezultate: românii se simt apatrizi în propria lor patrie.
Welt: De ce politica naţională a lui Ceauşescu nu este compatibilă cu o liberalizare?
I.N.: Politica naţională a lui Ceauşescu nu este creatoare, ci sterilă şi chiar nocivă. Ea nu constituie principiul care însufleţeşte şi determină guvernarea ţării, ci o tactică înşelătoare, menită să asigure administrarea puterii personale a unui tiran. Dacă poporul român ar fi guvernat cu pricepere şi răspundere, astfel ca el să beneficieze într-adevăr pe plan material şi spiritual de pe urma guvernării, liberalizarea regimului ar veni de la sine. În condiţiile mizerabile actuale însă, pe care Ceauşescu însuşi şi le-a creat, prin incapacitatea lui ca om de stat şi prin lipsa lui de compasiune faţă de suferinţele poporului român, liberalizarea este inconceptibilă. Între conducătorul care guvernează în mod absolut şi supuşii care sunt trataţi ca nişte sclavi, s-a creat în România o stare de tensiune extremă, caracterizată printr-o mare frică reciprocă. Lui Ceauşescu îi este profund frică de poporul său atît de nemulţumit, iar poporul român este astăzi teribil de înfricoşat de teroarea extraordinară dezlănţuită împotriva sa de către stăpînul lui. Orice pas spre liberalizare presupune un minimum de încredere între conducere şi conduşi, ceea ce tocmai lipseşte cu desăvîrşire în România. Toate măsurile legislative (în sistemul lui Ceauşescu cantitatea lor este torenţială), măsuri prin care de dimineaţa pînă seara regimul proclamă cu tam-tam îndreptarea situaţiei, se dovedesc zadarnice ori chiar agravează această situaţie, ceea ce aduce cu sine, ca unic rezultat, sporirea terorii, semn al sporirii fricii reciproce. Din naţionalismul lui Ceauşescu n-a mai rămas decît această frică. Iar aspectul cel mai uluitor al acestui naţionalism este faptul că nenumăratele legi inutile sau fatale sunt considerate de emiţătorul lor drept un dar făcut poporului român şi deci obligînd poporul să le primească într-o atmosferă de permanentă sărbătoare. Teroarea prin festivitate este o formă extrem de rafinată de practicare a fricii, iar caracterul ei morbid ţine de esenţa însăşi a naţionalismului lui Ceauşescu, indicînd cum nu se poate mai clar incompatibilitatea acestui naţionalism cu liberalizarea. Nici o dată mascarada nu a fost şi nu va fi simbolul libertăţii sau idealul unei naţiuni.
• I. Negoiţescu. Foto: Emil Hurezeanu.
Welt: Dumneavoastră, care în 1943 aţi fost autorul unui manifest literar prin care aţi protestat împotriva culturii fasciste (drept care aţi fost calificat în presa română de extremă dreaptă de atunci „vândut jidanilor”), aţi promovat, în anii imediat după război, când elogiul sovieticilor era în România furibund, o orientare a literaturii române spre spiritualitatea germană. A contribuit oare la aceasta faptul că eraţi ardelean?
I.N.: Născut şi crescut în Ardeal, ardelean după mamă, întreaga mea formaţie spirituală şi morală poartă pecetea acestei origini. Prin împrejurarea că este locuit, alături de români, de asemeni de către maghiari şi germani, am considerat întotdeauna Ardealul, între provinciile României, drept locul privilegiat în care se încheagă de minune idealurile unui cosmopolit ca mine. De aceea am fost foarte sensibil la constatarea că politica comunistă în general, ca şi naţionalismul lui Ceauşescu, au lucrat, în diverse forme şi în diferite etape, numai la dezbinarea locuitorilor din Transilvania, la provocarea şi aţîţarea resentimentelor dintre ei. Comuniştii au făcut ca, îndată după război, românii ardeleni, majoritari, să se simtă nedreptăţiţi şi persecutaţi de maghiarii minoritari, atotputernici în partid. Iar mai apoi, naţionalismul exacerbat al lui Ceauşescu, atît de fatal românilor, face tot ce poate, nu numai spre a distruge prin suprasaturaţie şi greaţă sentimentul naţional românesc, dar şi spre a jigni, printr-o adevărată sfidare, sentimentele naţionale ale germanilor şi maghiarilor. Desigur că maghiarii şi germanii din Transilvania sunt persecutaţi. Dar cum ar putea ei scăpa de persecuţia unui regim care oprimă atît de amarnic pe români? Naţionalismul lui Ceauşescu e din nefericire destul de inventiv spre a născoci forme diferite şi specifice de oprimare a românilor, germanilor şi maghiarilor. Germanii îşi rezolvă problema emigrînd în masă. Părăsirea plaiurilor natale, în care timp de opt sute de ani ei au prosperat în sînul unei civilizaţii pe care cu atîta trudă şi iscusinţă şi-au creat-o, este pentru dînşii o mare tragedie. Dar emigrarea germanilor este totodată o tragedie a României întregi. Căci germanii se rup din trupul istoriei lor comune cu românii. Românii vor rămîne mai singuri şi mai săraci. Mie, ca român, Transilvania fără germani mi se pare de neconceput. Şi nu exprim un paradox cînd spun că în România fără germani, românii se vor simţi şi mai apatrizi în propria lor ţară, alungaţi şi mai mult de naţionalismul lui Ceauşescu, înafara Europei. Iar dacă pentru germanii din România, ca şi pentru evreii, a căror contribuţie la cultura română este considerabilă, există această tristă soluţie a emigrării, pentru români şi maghiari nu există decît soluţia luptei comune împotriva asupritorului comun, care nu va fi definitiv învins decît prin instaurarea libertăţii şi democraţiei.
Welt: Care e poziţia intelectualilor români faţă de regim?
I.N.: Orînduirile sociale care nu stimulează inteligenţa nu sunt capabile de progres. Statul român actual, care este planificat în toate domeniile, produce numai marfă de calitate inferioară şi activează numai în pierdere. Împotriva planificării însă, adeseori chiar în mod clandestin, produce inteligenţă. Aceasta înseamnă că în România comunistă inteligenţa capătă un caracter quasi ilegal. În orice caz, inteligenţa este suspectată, atribuindu-i-se întotdeauna o încărcătură de subversivitate. Ţapii ispăşitori ai acestei stări de lucruri sunt bine înţeles în primul rînd intelectualii. Întrucît la data instaurării regimului lor comuniştii nu reprezentau decît pe ocupantul sovietic, întrucît în România nu a existat o serioasă tradiţie marxistă şi întrucît treburile au mers sub comunişti întotdeauna nemulţumitor, iar astăzi se prezintă falimentar, nu este de mirare că partidul nu are prieteni printre intelectuali. Nici măcar printre aceia care ocupă situaţii în ierarhia partidului şi sunt deci beneficiari ai regimului. Căci mizeria economică, însoţită de o corupţie formidabilă şi, ca încoronare, ideologia aberantă a naţionalismului lui Ceauşescu au făcut ca regimul să nu se bucure de nici o credibilitate. Dacă nimeni nu mai crede în nimic, această imensă criză a credibilităţii afectează desigur mai întîi pe intelectualii, care şi-au pierdut orice interes faţă de existenţa regimului chiar atunci cînd îl proclamă ori îi sunt ostili fiindcă intelectualitatea lor ca atare este supusă martirajului. Combinată cu teroarea, criza de credibilitate dă naştere unei stări generale de stupoare. România seamănă cu o casă urîtă, în mijlocul căreia zace, înfăşurat în tricolor, un mort care nu poate fi scos afară şi care infestează insuportabil atmosfera.
• I. Negoițescu împreunã cu intervievatoarea sa, Anneli Ute Gabanyi.
Welt: Există vreo deosebire între poziţia Dvs. faţă de Paul Goma ieri sau astăzi?
I.N.: În calitatea sa de scriitor, Goma a iniţiat în România, în 1977, o luptă pentru drepturile omului. Tot în calitate de scriitor, eu am omagiat atitudinea lui, într-o scrisoare publică pe care i-am adresat-o, dar am fost atunci de părere că, pentru a combate mai eficient deficienţele regimului, trebuie să vizăm obiective limitate însă cu perspective mai durabile. Ca oameni de cultură, să pretindem libertatea de expresie. Din poziţii care ar fi fost aici cîştigate, s-ar fi putut apoi lupta mai departe. M-am înşelat totuşi, căci deşi tactica mea era mai prudentă, neimplicînd o ruptură violentă cu regimul, ci doar o dispută aprinsă pe teren profesional, am rămas un glas izolat. Cu toate că scrisoarea mea către Goma a fost aprobată şi susţinută moral de numeroşi alţi scriitori, nici unul nu a îndrăznit să mi se alăture în mod public, spre a constitui un front comun. În perioada de timp următoare, alţi scriitori, plini de curaj, dar acţionînd individual, au înfruntat în diverse ocazii autorităţile, pe aceeaşi temă a libertăţii de expresie. Dar mereu se dovedeşte că, pe această cale, nu se obţine în fond nimic, ba mereu se pierde cîte ceva, încît chiar numai păstrarea prin luptă a unei poziţii anterioare, contestate de partid, începe a fi considerată de către scriitorii combatanţi drept un triumf. Iar regimul îşi continuă neabătut opera de distrugere a spiritualităţii româneşti, opera de demoralizare a poporului român, căruia nu-i mai rămîne decît să părăsească scena istoriei. În zadar se opun scriitorii conştienţi de gravitatea situaţiei, naţionalismului tenebros al lui Ceauşescu, condiţiile profesionale ale oamenilor de cultură devin tot mai grele, desconsiderarea şi degradarea lor devin tot mai dramatice. Deci, Goma avea dreptate! Pentru a câştiga libertatea de creaţie şi de expresie, pentru a scăpa de umilinţă şi pentru a obţine autoritatea morală adevărată în rîndurile concetăţenilor lor, scriitorii şi artiştii români trebuie să pornească lupta pentru drepturile fundamentale ale omului, să activeze în arena mai largă a problemelor politice şi sociale. De fapt, tot în anul 1977, intelectualitatea românească a cunoscut, în paralel cu Goma, o contestaţie politică şi socială de răsunet internaţional, prin istoricul Vlad Georgescu şi psihiatrul Ion Vianu.
Welt: Cum e posibil ca regimul din România să se menţină, în ciuda crizei economice?
I.N.: Nicăieri siguranţa zilei de mîine a cetăţenilor nu este atît de grav şi permanent ameninţată, ca în România. Sub orice pretext, oricît de absurd, împotriva tuturor legilor, împotriva oricărui considerent umanitar, oricine poate fi înlăturat, permutat sau degradat din orice post pe care îl ocupă. Ceea ce, într-o ţară în care lipsurile alimentare au atins un nivel incredibil, înseamnă o mare nenorocire. Nimeni nu mai poate ajuta, la nevoie, pe nimeni. Nu vorbesc la figurat cînd spun că fiecare îşi teme pîinea zilnică. Întocmai ca molima naţionalismului, forma de teroare a nesiguranţei zilnice funcţionează şi ea pe toate treptele organizaţiei sociale, nici fruntaşii partidului nefiind scutiţi de dînsa. Ceauşescu îşi terorizează cu aceeaşi dezinvoltură partidul, pe colaboratorii lui din aparatul dirijat de el, al terorii, ca şi pe milioanele de români ce alcătuiesc nefericitul său popor. Şi apoi, ceea ce mi se pare şi mai terifiant, pentru un conducător lipsit de duh charismatic: prin manifestările lui prea des ridicole şi primitive, el apare populaţiei ca întruchiparea colosală şi de necrezut a tot ceea ce inteligenţa şi humorul românesc s-au străduit întotdeauna să expulzeze din realitate prin caricatură, prin deriziune. El dezvoltă, în mod inimaginabil şi înspăimîntător un grotesc mysterium tremendum.
Interviu realizat de Anneli Ute Gabanyi
Apărut în Die Welt, în anul 1983.
Documentele şi ilustraţiile provin din colecţia particulară a Excelenţei Sale, Domnul Ambasador Emil Hurezeanu.