PATRU SCRISORI CĂTRE EMIL

[1] I. Negoiţescu către Emil Hurezeanu

Köln, 27 iunie 1983

Dragă Emil, mă grăbesc să-ţi trimit textul original al interviului – (va apare în Die Welt, nu peste mult – l-am amînat aşteptîndu-l pe Doinaş. Nu voiam ca apariţia lui prematură să-i împiedice plecarea. Trebuia sa vie în 15 iunie aproximativ, şi nu am de la el nici un semn, sunt chiar foarte îngrijorat.)

Îndată după apariţie, voi contacta avocatul şi voi cere azil.(…) De problema găsirii unei locuinţe convenabile nu te poţi ocupa decît tu, care eşti la faţa locului. Bine înţeles că eu nu pot veni decît atunci cînd, odată azilul obţinut, voi avea voie să mă stabilesc la München. Sper că voi avea voie. (…) Poate că tu, ca jurist, şi trecînd înaintea mea prin aceasta penibilă dar trecătoare experienţă, îmi vei da amănunte mai exacte. (…)

Nu era vorba de a mă hotărî, ci mă teroriza gîndul: ce voi face, ce va urma după? Mai cu seamă că nimeni, în afară de Nemoianu, n-a încurajat hotărîrea mea, ba dimpotrivă. Prezenţa ta va fi pentru mine o mare descărcare psihologică şi morală. Şi Gelu va avea nevoie de noi(…) să nu uit totuşi pe Mariana Şora şi fiica ei Sanda, care se bucură foarte mult că voi veni la München. Nu cred că povestea mea să se termine înainte de sfîrşitul anului. Cît e de civilizată Germania, dar birocraţia sa nu suferă de lipsă de obtuzitate.  Totuşi, ajutorul social ce-l oferă azilanţilor, oricît de modest nu este de dispreţuit (…)

Tot visez la ziua cînd voi vedea aşezată pe rafturi, în pace, biblioteca destul de considerabilă ce am achiziţionat-o aici (…)

Te îmbrăţişez cu drag, nego

[2] I. Negoiţescu către Emil Hurezeanu

Köln, 11 august 1983

Dragul meu Emil, scrisoarea ta a fost mai frumoasă pentru mine chiar decît un vis – s-a citit şi cu glas tare de către poetul Doinaş (poate îţi mai aminteşti de el, că tocmai azi pusei la cutie epistola-i lungă pentru tine – că ei plecară tot azi înainte de masă spre Freiburg-Paris şi se vor întoarce aici sîmbăta viitoare, azi fiind joi.)

(…) Deocamdată mă agit în sinistrul gol: n-am amînat de bună voie cererea azilului, ci avocatul mi-a zis de la început că am nevoie, ca act principal de interviul pentru Die Welt, text pe care oricum mă simţeam moral obligat să-l compun spre a fi difuzat spre ţară. Vezi însă ce păţii că nici pînă azi interviul nu apăru. (Vai, cîte telefoane dădui în acest sens la München bunei mele prietene Anneli Ute Gabanyi – amănunte îţi poate da Gelu)

(…) Deocamdată, iarăşi sunt speriat doar de faptul că monseniorul care mă adăposteşte, nu cedează şi persistă în ideea ca la 1 octombrie să părăsesc apartamentul: unde să mă duc? Ce să fac cu grămada de cărţi, în problema cărora mă împiedic fatal, că nici nu pot fizic să le transport în vreo pivniţă – şi să mă las apoi tîrît ca persoană în lagăr – adică în vreun sat la vreo 200 de km. de Köln, cum păţiră alţii. Că eu începui colaborarea cu Radio Londra; pentru care făcui patru cronici literare (Ion D. Sirbu, Ion Vartic, Nicolae Ionel si Florin Gabrea – acesta  din urmă locuieşte acum la Düsseldorf!) şi mă imprim la Deutsche Welle la Köln, după dispoziţia Londrei amabile – şi dacă monseniorul nu cedează şi Azilul mă trimite la dracu-n praznic, cum mai realizez colaborarea cu BBC? – şi fără cărţi, fără maşină de scris etc.? Şi singurătatea pustiitoare în acel „dracu-n praznic“? (…)

Dragul meu Emil, scrie-mi, deşi te invidiez frumos că tu ai aproape o Mona atît de grozavă –deci, scrie-mi şi încurajeaza-mă să exist!

[3] I. Negoiţescu către Emil Hurezeanu

Köln, 2 sept. 1983

Dragă Emil, mi se pare că m-ai cam uitat – eu aştept mereu veşti de la tine. Află că azi dimineaţă m-am dus în fine la poliţie – de întîrziere n-am fost eu vinovat – cu documentele şi am depus cerere de azil. Funcţionarii au fost extrem de politicoşi cu mine, chiar prietenoşi, totul a decurs foarte simplu, mi s-a prelungit pe paşaport viza germană pe un an, mi s-a spus să aştept chemarea la Zirndorf şi nu mi s-a fixat nici un fel de restricţie. Tare aş da o fugă pînă la München, poate găsesc vreo ocazie cu vreo maşină – să ne revedem măcar pe 2-3 zile. Lucrez de zor: înafară de cele 4 materiale ce am trimis la Radio Londra (ei au comentat şi interviul din Die Welt) am făcut şi două materiale pentru Deutsche Welle – ei ar vrea o colaborare săptamînală, dar asta m-ar exceda. Iţi anexez unul din cele două, ca să te amuzi…

Dinu Flămând a revenit la  mine înainte de a-şi lua zborul spre America – era foarte încîntat de vizita la München, adică la tine şi la Mona. Pe mine însă multele vizite primite şi activitatea intensă, care mă smulg din bîrlogul calm al cîtorva ani de muncă silenţioasă, m-au cam obosit. Doinaşii (scrisoarea ta i-a înduioşat) pleacă poimîine spre Heidelberg. Ce superb ar fi să ne întîlnim măcar o zi acolo cu toţii, acolo în fermecătorul oraş, unde întotdeauna îmi place ca la Sibiu… Sper că i-ai scris lui Nemoianu, deşi eu tremur la ideea că te-aş putea pierde. Te îmbrătişez – o sărut pe Mona

Nego

[4] Ştefan Aug. Doinaş către Emil Hurezeanu

Köln, 10 august 1983

(ziua de naştere a lui Nego)

Dragă Emil,

îmi permit, pentru prima dată, a-ţi spune direct pe nume, pentru că autenticitatea relaţiilor  – chiar disparate – pe care le întreţinem justifică – cred eu – o asemenea intimitate. Te-am simţit, cu ani de zile înainte, foarte aproape spiritual de mine, de lumea mea, încît confirmarea acestei apropieri şi a unei înţelegeri aparte, concretizată în rîndurile cu care am „lansat“ debutul tău a venit cum nu se poate mai firesc.

Acum, iată-ne într-o împrejurare cu totul neobişnuită: tu te afli în exact situaţia celui mai bun prieten al meu, iar eu mă bucur – graţie unui concurs de împrejurări pe care este greu să-l consider un simplu rezultat al hazardului – de avantajul, uşor înlăcrimat, de a fi martor al începutului vostru de exil. Aşa cum, acum o jumătate de oră, îi spuneam lui Nego, faptul că, după vreo trei ani de amînări succesive – vizita mea în Germania, precum şi şederea la Köln, coincide cu „ucenicia“ voastră de exilaţi, nu poate fi considerat decît ca un desen în textura secretă a destinului nostru.

De cînd mă aflu aici, am auzit mereu vorbindu-se despre tine: am văzut-o pe Mona (te rog să-i transmiţi toata simpatia lui Irinel, precum şi omagiile mele) am luat cunoştinţă de rîndurile pe care i le-ai adresat lui Nego, ştiu că te găseşti tu însuţi în aproximativ aceeaşi situaţie ca şi el. (…)

Sincer vorbind, nu mă bucur deloc că oameni ca voi rămîn in afara spaţiului geografic al suferinţei noastre! Nu vă fac, însă, nici un reproş, după cum nici nu cred că, rămînînd în ţară, aţi fi micşorat amărăciunea pe care o încercăm. În clipa, cînd conducători, care compromit ideea de patrie, ne fură această patrie în care noi înţelegem să stăruim fizic, e normal ca voi – cei ce rămîneţi în afara graniţelor ei – să mutaţi chiar pentru noi esenţa ei undeva in lume, ajutîndu-ne să rezistăm: diaspora voastră s-ar putea să fie chiar o formă a supravieţuirii noastre spirituale… Sub gestul vostru, care nu va fi scutit de diverse interpretări minimalizatoare, eu voi vedea întotdeauna manifestarea unei iubiri frustrate.

(…) În timp ce Irinel discută cîte în lună şi-n soare cu Nego, iată – eu m-am lansat în declaraţii patetice. Te rog să mă înţelegi: într-un anumit fel, mă despart de voi –
mi-e imposibil să nu simt asta; în acelaşi timp, nu mă pot despărţi de ceea ce ştiu că este sîmburele vostru de intelectualitate românească, rămas – acuma – să vorbească departe de locurile natale.

Te îmbrăţişez cu dragoste şi prietenie, cred în revederea noastră, aştept să te citesc. Irinel – la fel,

Al tău prieten,

Ştefan Aug. Doinaş