EMIL HUREZEANU: NEGO, AFIRMATIV

I. Când ai de-a face cu cineva care ar fi împlinit 100 de ani, chiar acum, în preajma ta, doar martorul aniversării fiind încă viu, realizezi că viaţa noastră este mult mai surprinzătoare decât se spune sau pare.

Cred că în anul 2003, am făcut o emisiune de televiziune itinerantă, prin Bucureşti, cu istoricul Neagu Djuvara. Îi citisem câteva cărţi, îi cunoşteam, în mare, interesanta biografie de curier diplomatic român, la 23 August l944, şi consilier francez al Preşedintelui Nigerului, în anii ’70, ai aceluiaşi secol.

Domnul Djuvara, alert şi agil, avea peste 90 de ani. Ne-am oprit în faţa unei case impozante, pe strada Batiştei. Aici, spune el, am locuit cu bunica la sfârşitul Primului Război Mondial. Mă îngrijea de tuse măgărească la etajul de sus, de unde, prin fereastra ferecată, auzeam florăresele cântând. Şi el a îngânat acea melodie, pe care o am în urechi, dar n-o pot reproduce acum. Ştiţi, a continuat Djuvara, bunica mea, născută Grădişteanu, fusese iubita lui Bălcescu, în tinereţe.

Eu mă îndreptam atunci, destul de obosit, spre vârsta de 50 de ani, dl Djuvara se apropia semeţ de 100 de ani, iar bunica lui fusese în prima tinereţe iubita lui Nicolae Bălcescu. Am avut brusc un sentiment de înşiruire de neoprit a vieţii, de actualizare irepresibilă, dincolo de destinele întrerupte de moarte.

Întâlnirile acestea, pentru o clipă, cu viaţa nesfârşită şi generoasă, prin cei care au cunoscut-o, au iubit-o şi apoi au părăsit-o, fără încetare, nu sunt doar tulburătoare. Ele ascund şi bucuria unică a reîntâlnirii oamenilor dispăruţi, iată, ca acum, la împlinirea unui centenar, pe care unii, cei mai mulţi, nu l-au atins. E cineva însă care poate mărturisi pentru cei dispăruţi şi pentru cei în aşteptare?

II. L-am cunoscut pe I. Negoitescu în anul când membrii Cercului Literar de la Sibiu, Doinaş, Balotă, Eta Boeriu, Ovidiu Cotruş, Cornel Regman, Victor Iancu, Wolf von Aichelburg, I.D. Sârbu, Ioaniche Olteanu aniversau, tot la Sibiu, trei decenii de la înfiinţarea grupării, odată cu redactarea Manifestului adresat de I. Negoiţescu lui E Lovinescu, în l943.

Suntem în sala Astra, sus, la ultimul etaj al „Muzeului Asociaţiunii“, edificiul emblematic al Ardealului  românesc, din a doua jumătate a veacului al 19-lea. Era un imobil vienez, un fel de Musikverein, în penultima sa posibilă întrupare preorientală. Plăcile de marmoră neagră de la parter, cu numele fondatorilor, scrise cu litere de aur, oameni şi instituţii, Banca Albina şi familia Mocsony, ortodocşi şi greco-catolici cu strămoşi bărboşi comuni pe Columnă. Scările lungi şi late, ecoul amplu al acestei apăsătoare arhitecturi historiste, cu accent imperial habsburgic şi mirosul umed şi iute, încă sesizabil, al redingotei comisarilor regali ungureşti, unda aceea respingător seducătoare a Vienei adulmecate pe româneşte, din casele lui Partenie Cosma sau Aurel Suciu, dar şi prospeţimea emancipării costumului popular din Mărginimea Sibiului în algoritmul alb-negru al vestmântului birocraţiei Kakaniei.

Era şi locul unde copilăria mea post-stalinistă şi adolescenţa timpuriu ceauşistă fusese mereu protejată. Acolo, la Biblioteca Astra, împrumutam sau citeam cărţile copilăriei cu Dumbrava ei cu tot, mustind de pionieri sovietici delatori sau aventurierii ficţionali ai primei republici franceze. Avându-i alături pe Jules Verne şi pe Pavlik Morozov, urcam fericit treptele mausoleului iosefinian.

Era deci locul unde avu loc, în acei ani, festivalul numit Cibinium, semn că revenirea la insulele interzise ale culturii naţionale avea o legătură şi cu latinitatea. Eram în penultimul an de liceu, cu înclinaţii literare aproape recunoscute. Liceul meu se numeşte, de trei ani, „Octavian Goga“. Înainte s-a numit, vreo 30 de ani, „Liceul nr. 3“. Şi mai înainte, timp de patru ani, a fost sediul exilat al Universităţii din Cluj. În sfârşit, la început de tot, la nici zece ani de la Unirea din l918, aşezământul s-a numit „Domniţa Ileana“. Ea însăşi i-a tăiat panglica.

În 1988, întâlnind-o în cafeteria Europei Libere, la München, anume pe Domniţa Ileana, fiica Reginei Maria şi sora mai mică a Regelui Carol al II-lea, i-am arătat un poem de-al meu, apărut în l974 în revista Transilvania din Sibiu. Acolo era vorba de ştafeta asta iritantă între liceul care-i purta numele, Universitatea din Cluj ş.a.m.d., până azi.

Principesa Ileana era călugăriţă, stareţa unei mânăstiri ortodoxe din America şi venea o dată pe an la Innsbruck să-şi vadă copiii făcuţi, de mult, cu Anton von Habsburg. Era a treia oară de când, fiind în apropiere, vizita Europa Liberă la München, unde noi, Nicolae Stroescu, Ion Ioanid, Şerban Orescu, Gelu Ionescu, N.C. Munteanu, poate, stăteam intimidaţi de vorbă cu Alteţa Sa Regală. Era o septuagenară aproape suplă, încă frumoasă, cu ochii albaştri, umbriţi, ai Mariei. Costumul de maică o prindea ca pe o vedetă de la Hollywood care-i interpreta rolul. Şi intră deci vlăstarul domnesc în cantina noastră comună, cu toate seminţiile est-europene şi sovietice împrăştiate pe la mese. Revăd şi acum scena, cu reci fiori de teama, când un năvalnic pravoslavnic, cu încă doi-trei ciraci transcaucazieni, ce-şi încununau orele după-amiezii cu vodcă, în aşteptarea resurecţiei, îngenunchiază, ca la un ordin providenţial nerostit, în faţa Principesei, pe lespedea de granit şlefuit, cerând binecuvîntare. De neimaginat uimirea noastră că ruşii aştia zdraveni, care altminteri nu ne băgau niciodată în seamă, cad răpuşi în faţa Domniţei noastre! Am aflat şi secretul. Ileana era ultima prinţesă din familia Romanovilor, pe care aveau acum ocazia s-o vadă, vie, printre noi. Era evident ortodoxă, era fiica reginei Maria, strănepoata ţarului Alexandru al III-lea şi a reginei Victoria. Asta, ca să întelegem mai bine cu cine avem de-a face, cum şi când!

Tot vorbind cu Maica Alexandra despre vremurile acelea interbelice, a venit vorba de Veturia Goga. I-am povestit episodul botezării liceului ei primordial în liceul „Octavian Goga“, la Răşinari, în vara anului l971. Cântam în corul dirijat de profesorul Arsene. Congestionat, cu buze groase, voce tunătoare. În faţa noastră, pe o strapontină improvizată, cu spatele la Căminul Cultural, nu departe de casa familiei Cioran, vipurile momentului. În mjloc, Ion Dodu Bălan şi dna Goga. Dumneaei era înveştmântată complet în negru, mergea greu, vorbea puţin, marcată de vârstă. Tovarăşul prof. dr. I.D. Bălan, ţăpănos, a ţinut un discurs patriotic avântat, cu referinţe politice, relativ limitate, la actualitate.  Era biograful oficial al poetului şi ministrul adjunct al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Lady Goga s-a abţinut. Prof. Arsene, tumefiat de căldură, ridică bagheta, mormăind pe trei voci de canon: „la noi, la noi… sunt codri verzi de brad“. Taman când corul băieţoilor a luat-o grozav din loc, dintre picioarele dnei Goga a răsărit un pârâiaş nesigur, dar tot mai asertiv, de urină, reflectând timid lumina după-amiezii de vară. Corul, care doar el avea în faţă această privelişte neaşteptată, a început să chicotească. Cântecul nu s-a oprit, dar din dramatică, serbarea şcolară s-a transformat în comedie. Bălan, nebănuind nimic, confruntat doar cu sabotajul corului, s-a făcut stacojiu, în timp ce ilustra văduvă, uşurată, a aţipit de-a binelea. Principesa s-a amuzat, cu măsură. Ne-a întrebat la sfârşitul întâlnirii: Mai ţine mult? Ştiam despre ce e vorba, dar nu cunoşteam răspunsul. Rusul din colţul sălii, cu genunchii exersaţi, ne privea cu ochii bulbucaţi şi buzele întredeschise. Întrebaţi-l pe el, i-am răspuns. Paranteză închisă.

• I. Negoiţescu cu Ana Blandiana, Romulus Rusan, S. Damian, K. Heitmann. La Heidelberg, 1990.

III. Mai toţi invitaţii Cercului redesenat acum la Sibiu erau încă tineri, în jur de 50 de ani. Publicaseră cărţi, unele amânate sau interzise cu ani în urmă, erau faimoşi, aveau faima fostelor fructe interzise. De câţiva ani buni, părăsiseră acel no man’s land al prohibiţiei culturale selective, intrând în canon. Cel puţin aşa credeam eu. Doinaş a fost introdus de Zaharia Stancu, şeful de pluton onorific al aniversaţilor – era Preşedintele Uniunii Scriitorilor şi garanta aşadar pentru conformitatea politică a acelei şedinte de spiritism. Spiritism sugerat de calmul palid şi emoţionat al celor din sală şi de existenţa încă fantomatică a celor de pe scenă. Pentru că în sală erau mulţi sibieni, absolvenţi ai Universităţii din Cluj, inclusiv prin episodul ei sibian, dintre 1940-1945, care strămutase profesori şi studenţi de la Clusium la Cibinium, după dictatul teutonic.

Figurile păreau desprinse din vechea lume, dar în seara aceea aerul lor obosit şi atenţia stăruitor melancolică trădau cei 30 de ani de reciclare istorică.  Veniseră aici, în panteonul Astrei, ca să-şi revadă purtătorii de mesaj semi-recuperat şi de speranţă frântă ai propriei tinereţi. S-au cunoscut în Sibiu,  acvariul cuminte şi sigur, cu scenografia lui benignă, de romantism german nedegradat sub nazism. Iar acum, nesiguri şi bucuroşi, stăteau şi-l ascultau pe Doinaş recitând Mistreţul cu colţi de argint. În sală, printre alţii, Aurel Cioran, fratele lui Emil, care ieşise de aproape 10 ani din închisoare, părinţii unei foarte apropiate colege de liceu, foşti aristocraţi înstăriţi din Banat, angajaţi acum la ghişeul unei bănci, fostă Româno-Italiană, de pe strada Poştei, fostă Fleischergasse, fostă a Mitropoliei. Nu trecuseră decât 30 de ani de la  răsturnarea astrală a vieţii.

Pe scenă, Doinaş îşi şterge lacrimile când tot el îl evocă „pe cel mai bun dintre noi“. Radu Stanca dispăruse cu un deceniu înainte. Negoiţescu are părul pieptănat pe spate, faţa senină, seamănă cu un pictor renascentist care îşi portetizează condotierii după chipul şi asemănarea proprie. Cotruş, locvace, prea inteligent. Eta Boeriu, fascinantă, diafană şi fermă. I.D. Sârbu, neliniştit, privindu-şi prietenii cu maxim scepticism cartezian. Ioanichie Olteanu, dimpotrivă, instituţional, rece. Mai sunt doctorii, unii, precum dr. Corfaru sau dr. Telea, foşti colegi cu cerchiştii, sînt soţiile de doctori şi ingineri-şefi ai noilor uzine, profesoare de engleză sau română la liceele capitalei provinciale, visătoare şi cochete, populând, în deux-pièces-uri lor pasabile şi mic fler burghez natural, singurul istm suportabil de după 1964.

Atunci i-am cunoscut pe cerchişti. Cu unii comunic şi astăzi, nu doar prin cărţile lor, dar şi, ca acum, la aniversări, poetic, şi, să admitem, telepatic, precum  Neagu Djuvara cu Nicolae Bălcescu.

Ne despărţeau 40 de ani, adică peste o generaţie. Când, un an mai târziu, am înfiinţat un cenaclu şcolar pe care l-am numit Radu Stanca, şi i-am invitat pe Doinaş, care a venit împreuna cu Irinel Liciu, Negoiţescu şi Wolf von Aichelburg, fost deţinut politic 13 ani, care trăia la Sibiu, un culturnic local s-a cerut la cuvânt, acuzându-mă că fac propagandă unor scriitori neclari, cu ei de faţă. Mai ales, avea ceva împotriva lui Negoiţescu.

În l974, câteva luni mai târziu, Negoiţescu are o tentativă de sinucidere, de 23 August. I.D. Bălan, dacă-l mai ţineţi minte, în aceeaşi calitate de cerber cultural autorizat al regimului, i-a interzis cartea Lampa lui Aladin, pe motiv că includea un text inadecvat despre Mircea Ivănescu. Nego înghite nenumărate somnifere, în doză suficient de mortală, dar are inspiraţia să-l mai sune o dată, de adio, pe prietenul Doinaş. Doinaş îl salvează şi fizic, iar apoi, ani în şir, politic, împrăştiind memorii şi cerând audienţe în favoarea lui Nego, de la Dumnezeu Popescu în jos.

În fine, anul 1977 este al resetării antitotalitare în blocul sovietic. După Conferinţa de la Helsinki, din l975, bonzii comunişti semnează documentul care acorda dreptul la libertatea de expresie şi circulaţie propriilor cetăţeni, în schimbul acceptării statu-quo-ului geopolitic mondial. Paul Goma declanşează mişcarea drepturilor omului din România. Negoiţescu i se alătură, redactând un memoriu avântat, citit imediat la Europa Liberă. Este anchetat şi forţat să scrie o dezminţire pentru România Literară. Eliberat din interogatoriile generalului Pleşiţă, Negoiţescu va fi întrebat de Geo Bogza: Felicitări, domnule Negoiţescu! Dar, totuşi, tocmai dumneata, care eşti homosexual, te-ai gândit să protestezi împotriva regimului? Răspunsul lui Nego ar fi fost: Atunci de ce n-aţi făcut-o voi, şi mai ales dumneata, mai marele heterosexualilor comunişti?

În l978, apare Romanul epistolar, corespondenţa Radu Stanca- I. Negoiţescu, care, oricât de cenzurată, este o revelaţie a dialogului intelectual liber presimţindu-şi abolirea, în plină restauraţie neostalinistă, pe care regimul o pune la cale împotriva propriilor începuturi şi promisiuni. Atmosfera începe să duhnească  a idei ciuce, desigur nord-coreene, şi-a maoism cultural prost disimulat.

În 1980, Nego părăseşte legal România şi se stabileşte în Germania. La Köln, în marele oraş renan, va locui până în l984, iar la Münster, în capitala Wesftaliei, va preda limba şi literatura română, cu o bursă a Fundaţiei Siemens. I-a fost oferită prin grijile prietenului său Edmund Pollak, fost profesor la Universitatea din Cluj, şi, apoi, în Germania, în acel moment, secretarul general al Conferinţei Rectorilor – o funcţie puternică şi influentă.

Dar aceasta este, fireşte, şi epoca aurorală a anilor mei echinoxişti de la Cluj, între l976 si 1980. Echinox-ul se vrea o continuare a mişcării de respectare şi apărare a valorilor estetice, iar legătura sa consangvină cu Cercul Literar de la Sibiu explică legăturile foarte strânse ale echinoxiştilor cu cerchiştii. Precum maiorescienii, lovinescienii şi cerchiştii, la vremea lor, aveau şi echinoxiştii toate motivele să creadă că autonomia esteticului este serios ameninţată. O aniversare a Cercului literar de la Sibiu avusese loc şi la Cluj, în l971, când fondatorii Echinox-ului, Uricaru, Poantă, Adrian Popescu, Dinu Flamând, Ion Mircea au fost de faţă. Apoi, în l976, când se împlinesc 10 ani de la crearea Echinox-ului, vin la Cluj toţi cerchiştii în viaţă, în frunte cu Negoiţescu. Însoţit de soţia sa, faimoasa Ua, învăluită şi cu turban, ca un aiatolah. La Cola, în seara festivă, Mircea Zaciu o salută în consecinţă, spre hazul galeriei, după ritualul musulman. Doinaş este alături de Irinel Liciu, marea balerină, persoana tandră şi puternică, graţioasă şi inteligentă, cu un simţ penetrant al umorului, cu faţa ei neverosimilă de efigie filipineză şi domnişoară Pogany. A ajuns şi Alexandru Paleologu, care, la conferinţa noastră comună, ticsită de cerchişti şi echinoxişti, a închis ochii pentru câteva zeci de secunde. Leşinase. Stăteam în spatele lui, în sală, i-am vazut capul alunecîndu-i pe umăr. Soţia lui era atentă la ce se petrecea pe scenă. L-am bătut pe umărul fără capul aşternut, am insistat. Paleologu s-a întors, m-a privit cu înţelegere, dar ca din altă lume, unde zăbovise foarte puţin.  „O absenţă trecătoare, să rămânem liniştiţi“ mi-a şoptit, cu un surâs disparent.

Oh, Doamne, toate absenţele trecătoare ale prietenilor mei, între timp aproape o eternitate, cărora le ţin locul prezenţele lor veşnice, fulgurante.

• Norman şi Cella Manea, Emil Hurezeanu. La ambasada Spaniei.

IV. În 1980, I. Negoiţescu se stabileşte aşadar în Germania. Are viaţa unui student boem cu disciplină de călugăr benedictin. Prietenii lui, între care dl Pollak şi prof. Paul Miron de la Universitatea din Freiburg, secondat de admirabila sa soţie, şi ea romanistă, Elsa Lüder, îi pregătesc şi întreţin lui Nego un culcuş cât de cât agreabil. E prea în vârstă să mai înceapa o viaţă de scriitor în Germania. Precum ceilalţi comilitoni cerchişti, ar fi înflorit în Franţa, dar cu o jumătate de secol mai devreme. Este cunoscătorul impresionant al filosofiei şi culturii germane, dar, vai!, ostatecul definitiv al literaturii române. Ani în şir, până la sfârşitul lui februarie l993, avea să scrie intens despre autorii români, înfăptuind o promisiune mai veche, din l968, şi anume împlinirea acelei faimoase Istorii a Literaturii Române.

Negoiţescu nu este un scriitor de stânga, deci, din premisă, pe lângă vârstă, iată al doilea motiv ca să nu fie integrat în cercurile literare sau universitare vest-germane. La fel ca în  SUA, şi aici erau cunoscute grozăviile real-comunismului, dar puţin sau deloc simpatizaţi anti-comuniştii. Fostii mari comunişti convertiţi la liberalism şi demascatori, da, era altă poveste! Trebuia să te fi înşelat înainte de a spune adevărul, ca să intri în templul celor aleşi.

Nego locuieşte la Köln, în Studentenstadt, pe Berrenratherstrasse 129, într-o garsonieră încăpătoare şi luminoasă, oferită temporar, tot prin intermediul  protectorilor Pollak şi Miron, de către monseniorul Nyssen. Acesta din urmă, un notoriu teolog catolic, istoric al bisericii ortodoxe şi expert în istoria Bizanţulului. Am şi azi, dăruit de el, un lexicon al bisericii bizantine, unde la nord de Dunăre, la începutul secolului al 15-lea  doar mânăstirea Cozia apare ca proiecţie a imperiului decadent. Nyssen era un familiar al ierarhilor ortodocşi români, la fel ca Paul Miron, şi venea cu plăcere la Cozia. Am aflat acest lucru, mai târziu, de când recurg eu însumi la acest primitor popas.

I. Negoiţescu trage de timp. Nu mai doreşte să se întoarcă în România, dar nici nu poate să se despartă definitiv de ţara pe care o iubeşte atât de mult. Bursele se prelungesc în aşteptarea unei schimbări în ţară.

În toamna anului l982, dispare un lider comunist, dar numele lui este  Leonid Brejnev. România lui Ceauşescu e prea departe de Moscova. Urmează, în pas alergator, Andropov şi Cernenko, doi dinozauri reanimaţi, anunţând o vagă deschidere. Gorbaciov, nebănuit de nimeni, se încălzea în bloc-starturi.

La noi se declanşează criza alimentară. Se împuţinează căldura, lumina, cultura. Se înteţeşte controlul politic şi al Securităţii. Regimul respectă şi aplică paranoia aproape inexplicabilă a cuplului dictatorial, în numele aceleiaşi independenţe faţă de linia Moscovei. Linia Moscovei e îndoliat ceţoasă, linia Bucureştiului, consolidat sumbră.

Decizia dictatorului de rambursare accelerată a datoriei externe, revizuirea atitudinii mai deschise faţă de Occident şi convertirea ei în ţâfnă şi ostilitate  completează reţeta unei distopii în curs de dezvoltare. Aceasta este perioada, încă fără vreo luminiţă la capătul tunelului, doar cu întuneric îndesit.

În l982, poeta Ana Blandiana primeşte Premiul Herder, acordat de Fundaţia FVS a lui Alfred Töpfer, senator şi industriaş din Hamburg, un Mecena înstărit şi generos, care după al Doilea Război Mondial îşi îndreaptă dărnicia spre ţările Europei răsăritene. El oferă în fiecare an, prin Universitatea din Viena, un premiu şi o bursă, unui scriitor, filosof, pictor, muzician, antropolog din fiecare ţară comunistă. Premiile şi bursele Herder erau acceptate de regimurile respective, unde notorietatea lor era chiar respectată. Ana Blandiana este laureata din l982. Propune  bursa revistei Echinox, care, după o deliberare, probabil insuficient de temeinică, mă desemnează pe mine ca bursier. În mai l982, Dna Blandiana şi admirabilul Romulus Rusan, împreună cu bursierul cu care până atunci nu se cunoscuseră, participă la ceremonia de la Academia de Ştiinţe, din Bezirkul 1, fostul local al Universităţii unde a audiat cursuri Eminescu. Erau de faţă preşedintele Austriei, bonomul social-democrat  Kirschläger, cardinalul Vienei, König, instrumental în alegerea  cardinalului polonez Vojtyla pe scaunul Sfântului Părinte, în l978. Aferat, cu un iz neclar de colonie şi whiskey, iată-l şi pe însuşi ambasadorul României în capitala Austriei, Octavian Groza! Unul din băieţii lui Petru Groza, instruit la o politehnică germană sau la Zürich, nu mai reţin, fost ministru al energiei electrice, în mod evident nemulţumit. Ceauşescu îl trăsese pe o linie, oricât de luxoasă, moartă.

Mi-aduc aminte secvenţa când, câteva luni mai târziu, în faţa palatului Auersberg din centrul Vienei, la sfârşitul unei ceremonii oficiale, un majodorm chema la microfon limuzinele diplomatice, apoximând numele ambasadorilor. Rând pe rând, aceştia îşi ocupau locul pe bancheta din spate a limuzinelor  elegante. Admiram larma asta ostentativă şi inutilă de pe trotoar, când aud numele ambasadorului român. Îl văd ieşind cu zâmbetul lăţit, salutând, fără să fie cazul, cu accent vienez asistenţa, şi înghesuindu-se apoi lângă şoferul mohorât, într-o Dacie 1310. Într-o rână, abia reuşeşte să demareze. Mi-a devenit, subit, simpatic.

În 1983, în toamnă, după amânări şi dificultăţi în obţinerea paşaportului,  reuşesc să ajung la Universitatea din Viena. Eram „aussenordentlicher Student“ la facultatea de Relaţii Internaţionale, pentru că, deşi poet şi publicist,  terminasem dreptul la Cluj, cu o teză de polemologie, la profesorul, foarte distins, Marţian Niciu. Locuiam în Pfeilgasse, no. 3, în căminul de studenţi străini Academia, în imediata apropiere a celebrului Theater in der Josephstadt. Încep atunci corespondenţa cu I. Negoiţescu. Nu se aştepta să-i scriu vreodată din Occident. Din noiembrie l982, până în iarna anului l984, avem un schimb epistolar intens, probabil două, trei scrisori pe lună. El îşi povesteşte păţaniile din Germania, îmi împărtăşeşte cu gravitate dar şi cu destule alunecări ludice, aşa-i era felul fermecător, marile sale griji existenţiale şi morale: în măsura în care vrea să revină în ţară, se apropie tot mai mult de decizia de a rămâne definitiv în Germania.

La rândul meu, încerc să-mi prelungesc bursa de la Viena, în mod legal. Obţin posibilitatea de admitere la Academia Diplomatică din Viena sau Nisa. Aveam însă nevoie de recomandările semnate de doi profesori, unul de la Cluj, celălalt din Occident. Trec lunile, şi gândul de a nu mă mai întorce în ţară îşi face loc, încet şi sigur. Mai ales după refuzul autorităţilor române de a-i permite Decanului facultatii de Drept din Cluj, Gheorghe Boboş, să-mi dea o recomandare. Omul vroia, dar nu putea. Am aflat acest lucru, după l989, din Jurnalul lui Mircea Zaciu. Este, şi pentru mine, o perioadă de speranţe şi aşteptări, de amară dezorientare, de confruntare cu terenul dur al despărţirii şi, tot mai mult, al strămutării.

În vara anului 1983 ajung la München, unde îmi stau alături câţiva  prieteni români şi saşi. Dar, îndeosebi, la început, o fostă colegă de liceu din Sibiu, frumoasa Mona Dänzer, de mulţi ani stabilită în Germania, spontan îndrăgită de Nego şi Doinaş.

Din această perioadă, foarte intensă şi neclară, în care eu însumi solicit azil politic şi fac primele emisiuni la Radio Europa Libera, iar I. Negoiţescu se încumetă  să rupă punţile cu România, fac parte documentele de faţă, din Apostrof.

I. Negoiţescu publică la 18 august l983 un interviu decapant în ziarul german Die Welt, cu ajutorul prietenei sale şi viitoarei mele colege de la Free Europe, Anneli Ute Gabanyi. Anneli lucra la departamentul de cercetare al Europei Libere şi era autoarea unei cărţi interesante, apărute la sfârşitul anilor ‘60, Partei und Literatur – o descriere lucidă a situaţiei culturale din România primei şi ultimei destinderi.

Tot în vara anului l983, ajung în Germania, cu o bursă DAAD, Ştefan Aug. Doinaş şi soţia sa, Irinel Liciu. Grija lui I. Negoitescu este ca după primirea azilului să se stabilească la München. Acolo trăiau mai mulţi cunoscuţi şi prieteni. Gelu Ionescu, un vechi şi apropiat prieten al criticului, eu însumi, dna Mariana Şora şi fiica ei, Sanda Şora. Tot la München funcţiona Radio Europa Liberă, un centru al exilului politic românesc, alături de Parisul cuplului Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.

La începutul anului l984, Nego se mută, în sfârşit, la München. La început locuieşte într-un hotel de lângă Hauptbahnhof, apoi primeşte o locuinţă socială confortabilă, în cartierul Neuperlach, din sudul oraşului. Va fi, finalmente,  înconjurat de noua sa bibliotecă „agonisită“  în Germania. În viaţă pierduse alte două biblioteci, legendare. Acum, cărţile sale vor fi aşezate „în pace pe rafturi“, aşa cum şi-a dorit cel mai mult.

Începând din l984, odată cu mutarea la München, legăturile noastre epistolare încetează, pentru că devenim concitadini. Au fost anii colaborării lui intense la BBC şi Europa Liberă, dar, mai ales, perioada când, la limanul unor mari incertitudini, poate să isprăvească Istoria Literaturii Române.

Aceşti ani comuni la München, prin forţa împrejurărilor, au fost, de fapt, dificili, pentru fiecare dintre noi în parte. Nego începe să-şi scrie Jurnalul, ţinut până la moarte, în 1993. Se apropie cu paşi repezi sorocul publicării sale. Acest Jurnal, mai mult decât activitatea sa publicistică fecundă şi corespondenţa, atât de interesantă, cu prietenii lui, de la Virgil Nemoianu (cel mai profund  cunoscător al Cercului Literar de la Sibiu), Toma Pavel şi Matei Călinescu, la Ion Vianu, I.D. Sârbu, şi, după 1990, Marta Petreu, Ion Vartic (ultimii doi fiind în ultimile decenii cei mai competenţi şi devotaţi cercetători ai memoriei şi operei lui I. Negoiţescu), va fi cu adevărat dezvăluirea tulburătoare a unui scriitor şi intelectual român, care şi-a marcat profund secolul, cultura şi literatura. Centenarul naşterii sale este, din toate aceste motive, un reînceput necesar, şi pentru el şi pentru noi.

Final. Am fost poate prea împrăştiat în această evocare târzie a lui Nego şi-a timpului său german. Nu mai contează, deci, dacă cer un răgaz suplimentar.

În l984, la München, am scris un poem intitulat Addenda la nimic, în care apar Sibiul, Radu Stanca şi I. Negoiţescu. El a fost publicat în volumul Primele, ultimele, din l994. Îl veţi regăsi în chenar, nu departe, în paginile acestei îngăduitoare reviste. Sfârşitul poemului sună aşa:

Nu ştiu încă ce e mai important

Între ce trăieşti şi nu e

Şi ce afli târziu c-a fost de fapt.

La sfârşitul anului trecut, am inclus acest poem în volumul antologic bilingv, româno-german, Tandreţe şi Rutină, Poemele  unui Parcimonios (Zärtlichkeit, Routine, Gedichte eines Knauserers, 1979-2019) apărut la Editura Pop din Ludwigsburg. Traducerea germană aparţine excelentului tălmaci şi literat, el însuşi echinoxist, Georg Aescht. Am trimis cartea prin poştă mai multor cunoscuţi sau necunoscuţi, politi-cieni, jurnalişti, critici literari din Germania. Între ei, şi fostului preşedinte al Parlamentului, între 2005 si 2017, prof. dr. Norbert Lammert, în prezent preşedintele Fundaţiei Creştin-Democrate Konrad Adenaeur. Un mandarin erudit, temutul şi subtilul retor al dezbaterilor parlamentare germane, un fel de Maiorescu autohton, actualizat sub cupola transparentă a Bundestag-ului, pe care-l cunosc şi admir. Mi-a răspuns în ianuarie 2021, cu aceste rânduri neaşteptate:

Stimate domnule Ambasador,

asociez urările mele de bine pentru noul an mulţumirilor cordiale pentru opulentul dvs. volum de poeme, care m-a însoţit mai mult cu „tandreţe“ decât cu „rutină“ la trecerea dintre ani. Printre numeroasele formulări artistice, uneori chiar virtuoaze, am reţinut îndeosebi aceste versuri:

Nu ştiu încă ce e mai important

Între ce trăieşti şi nu e

Şi ce afli târziu c-a fost de fapt.

În vremurile Coronei contează să ai parte, mai mult decât de obicei, de experienţe, despre care abia mai târziu vei afla în care din cele două categorii se înscriu.

Cu un salut amical,

Norbert Lammert.

Primeam această misivă scurtă şi ermetică în chiar zilele când răsfoiam  scrisorile lui Nego, recuperând, prozaic acum, ceea ce ştii şi n-a fost şi ceea ce este şi n-ai ştiut. Faptul că un protagonist al istoriei germane şi europene nemijlocite reţine aceleaşi versuri din umilul meu poem desţărat, de acum aproape 40 de ani, scris în Germania, despre Sibiu, Radu Stanca şi I. Negoiţescu, vine ca o ultimă, deloc liniştitoare, viză definitivă de trecere dintre lumi. O şotie în plus marca Negoiţescu, care-l punea pe gânduri, mai mult decât să-l amuze, pe Radu Stanca?