DAN GULEA: (CONTRA)PICHETIŞTII

Nu striga niciodată după ajutor de Mircea Cărtărescu (Ed. Humanitas, 2020) este geamănul unui volum care poate fi numit raţional, apărut cu puţină vreme înaintea versurilor, Creionul de tâmplărie, unde scriitorul povesteşte cu necesară distanţare felul în care a început să cunoască şi felul în care trăieşte literatura; iar prima faţă a literaturii i se arată sub forma de neuitat a literaturii române, literatură predestinată; de la Doinaş la Nichita Stănescu, de la Paul Georgescu la neuitatele chipuri din cenaclul „Litere“, format de Mircea Cărtărescu, de felul lui Cezar Paul-Bădescu sau al Svetlanei Cârstean, de la anonimi asupra cărora se revarsă o poveste oarbă (cum este primul scriitor pe care l-a văzut, „adus“ la şcoală într-un amfiteatru umplut cu copchii – unii, precum cel care rememorează, luaţi de la lecţia despre vacă), la boemi mai mari sau mai plugari.

Partea întunecată: nu striga niciodată după ajutor. Este primul volum de poezii după cel din 2010, Nimic, care nu făcuse decât să descopere o serie de poeme de prin sertare, adică de pe vremea Dragostei (1994) sau chiar a Totului (1984); la un prim nivel, volumul face legătura cu vechi teme şi motive ale autorului, precum motivul geamănului, atunci când notează „gândul la maternitatea de unde n-ai amintiri (…) / la mama/ pe care n-o ştii“ („ţii minte când mai puteam râde”) sau tema scriitorului „inventat”; îl cunoşteam pe acesta din De ce iubim femeile, unde apărea un Dagmar Rotluft, din Solenoid, unde acelaşi Rotluft era autorul volumului (ce coincidenţă!) Impudica moarte; astfel, nu striga niciodată după ajutor proiectează în timp poeţi care nu ar fi scris (de exemplu, nici Rilke, nici Sappho – „specia n-a evoluat/ dincolo de lama de silex“) şi nu vor scrie, cum ar fi „marele poet/ de peste cincizeci de ani/ diego farmakis” („mi s-a terminat şi cafeaua“). Un volum de poezii care se conectează la teme şi motive enunţate mai întâi în eseistică sau în proză.

Dar nu striga niciodată după ajutor este, în primul rând, descins din paginile acute ale Solenoidului (2015), unde pagini întregi nu făceau decât să reia un singur cuvânt, fundamental – dar unul singur până la urmă: „ajutor“. Este faimoasa congregaţie a „pichetiştilor”, proletariat al Apocalipsei ce protestează împotriva durerii umane, împotriva accidentelor letale de orice fel, cu lozinci precum „Boicotaţi agonia!”, „Jos leucemia!”, „NU prăbuşirii în puţuri de lift!”, „Stop morţii sub orice formă!” etc., etc.

În acest context, deşi de la Solenoid autorul a mai publicat cărţi precum Peisaj după isterie, (cugetări social-politice), Ştiutorii (nuvele desfăcute din Orbitor), Melancolia (pandant al Nostalgiei), Jurnal 2011-2017, abia nu striga niciodată după ajutor reface legătura cu nexul operei (cuprins undeva între Orbitor şi Solenoid), testimoniind despre intensitatea căutărilor, despre evadarea pe care personajele egotice o încearcă. În roman, iluminaţii pichetişti se contopesc într-un singur, uriaş şi manipulator organism („madreporul uman”), care este o sinteză a istoriei umanităţii; „cântecul înfricoşatei noastre agonii“, aşa cum este numit apelativul „ajutor!“, este performat de o mare reuniune a antinomiilor, reale sau imaginate, imaginabile – de la „bărbat şi femeie“ la „sclav şi om liber“, „scriitor şi cititor“, preţ de mai multe pagini. Un sigur cuvânt repetat la nesfârşit, la un moment dat nemaisemnificând, doar desenând pagina. Urletul începe ca un fel de manifestaţie politică: „La-nceput în grupuri răzleţe risipite-n haosul ţipetelor generale, apoi unanim, într-un cor pe sute şi mii de voci, pulsând deodată cu pulsaţiile inimii şi-ale ejaculării şi-ale şerpilor intestinali şi-ale chimiei cerebrale, răsună în toată în-chisoarea noastră cea de toate zilele, de la microevenimentele la scara Planck până la clusterele de metagalaxii, de la pipăitul pieliţelor şi umidităţilor sexuale până la structura matematică a spaţiului, timpului şi conştiinţei, singurul cuvânt care adună-n el tot eşecul singurătăţii noastre: ajutor! Madreporul uman strigă minute sau ore-n şir acest cuvânt, mereu mai adâncit în sine şi obsedat de sine, rugăciunea de pe urmă, când toate rugăciunile au dat greş“. Şi povestitorul se angrenează în palinodie („M-am pomenit strigând şi eu strigând cu ei în cor, în uitare de sine“), conturându-se astfel morfologia „ajutorului” din perioada Solenoidului: exprimare a instinctului, dar parolă secretă, sugerată armonie a contrariilor. În această lume, volumul nu striga niciodată după ajutor poate fi citit ca o exprimare a unui logo „contra-pichetist“; coborând în eposul romantic, o singură temă vine şi revine, inexorabil, „moartea mea“. Poezii precum „nu-mi mai aştept decât propria moarte“, „până nu se termină“, „e ora cinci seara“ (cu versul-avertisment: „am să mor până la noapte!”), „fiecare moare singur”, „nu te-nvaţă nimeni cum să mori”, la care se adaugă concluzia, ultima poezie a cărţii: „nu vreau să mai fiu pe lume” – sunt câteva indicii de explorare literară (de unde nu lipsesc autoscopii, de pildă, macedonskiene), dar prevalează documentul uman, pe care Mircea Cărtărescu are curajul să îl exprime direct în epoca noastră mediată de imagini, ecrane, animaţii şi felicitări.

Iar exprimarea are nevoie de noi termeni, în cea mai cunoscută tradiţie postmodernă; dacă Ihab Hassan (pe care Mircea Cărtărescu l-a inclus în centrul lucrării sale teoretice, Postmodernismul românesc, 1999, cu cele zece trăsături ale postmodernismului) stabilea indetermanenţa (în traducerea punctuală a autorului Levantului) drept cea mai importantă trăsătură a vremurilor prezente – atitudine concepută din „indeterminarea“ postmodernă şi „imanenţa“ de extracţie romantică (sau poate chiar iluministă?) –, în acest volum de poezii se evaluează trăsăturile „impermanenţei“, un datum: „asta ţi-a hărăzit/ soarta“. Sau, în altă parte, „tristeţea/ e impermanentul/ aerul meu/ apa mea“ („tristeţea“), recentul neologism având destule din semele indetermanenţei, cu strictul necesar al poeziei din toate timpurile, cu „permanenţă“, „imanenţă“ şi „imanent“.

Autorul este atent, precum în orice volum, la receptare, de aceea trebuie notate două adresări directe către două tipuri de lectură, desprinse din arealul romantic tipologic, atât prin vituperanţă, cât şi prin perspectivă: sub sceptrul eternităţii („cititorule care cu scârbă/ pufneşti/ la poemele mele (…) îţi dau întâlnire/ peste doar un secol“ – în „cititorule“), sub cel al efemerităţii: „arunc pe foc/ cuvinte mari/ ce trosnesc tembele/ de peste un secol” („fiindcă e ultima zi“). Pe de altă parte, prin exhortaţia din titlu – care ar putea fi adresată receptorului, dacă nu este o formă de alinare, de autoadresare – nu striga niciodată după ajutor este un volum care se înscrie în tiparele „clasice” ale poeziei româneşti: negaţia din titlu şi din primul vers, verbul dicendi – câteva date ce mărturisesc despre condiţia modernistă a poeziei, apărută acum la suprafaţa acestui volum, aşa cum el îşi arată şi îşi va arăta feţele celorlalte curente şi expresivităţi, într-un loc sau în altul.

nu striga niciodată după ajutor reia astfel diferite epoci literare (poate cea romantică este cea mai evidentă, dar asperităţi clasice, incertitudinile moderniste amintite mai sus, imprecaţii ceremoniale, sfruntări avangardiste – cel puţin la nivel stilistic – pot fi la fel de bine argumentate) pentru a le dispune şi în acelaşi timp a le retrage în puzzle-ul literar, gest de strictă actualitate gnoseologică, refăcând astfel valoarea să-i spunem (auto)formativă pe care o dovedesc experienţe precum Orbitor sau Solenoid.

Scris şi deci apărut în contextul pandemic al lui 2020, într-o atmosferă apocaliptică reală, nici măcar prevestită de manifestaţiile politice ale lui 2017 (ordonanţa 13) – dacă ar fi să-i căutăm o proiecţie reală a verbului „a picheta”, a felului în care literatura poate crea o imagine cu valoare anticipatoare – nu striga niciodată după ajutor este în fond o expresie a crizei profunde, a umanului de ieri şi de azi, o criză care poate fi gândită, la un moment dat, şi prin concepte (literare), tot atâtea graniţe ale lumii noastre: graniţa dintre posibil şi imposibil, dintre ridicol şi tragic, dintre autorul de succes al poemului Căderea şi autorul demn de dispreţ al aceluiaşi poem Căderea (pentru a rezuma o lectură a Solenoidului), graniţa dintre (cel de) ieri şi (cel de) azi.

Precum Nostalgia, în primă variantă în 1989, în raport cu Melancolia, apărută abia în 2019 (v. şi nr. 2 din 2020 al Apostrofului), nu striga niciodată după ajutor se află pe pagina cealaltă a marelui roman din 2015, pe care se întâmplă să o fi citit, aşadar, cinci ani mai târziu. Mai bine mai târziu?