ŞTEFAN BOLEA: JURNAL DE HACKER

Telefonul ca jurnal. În liceu am gândit jurnalul ca pe un caiet total, în care să încapă întreaga mea viaţă. Îmi notam şi chestiile secundare, contingente, precum muzica ascultată, filmele, rezumatele meciurilor din NBA. Acum, când avem acces la aproape toată muzica din lume pe Spotify sau Apple Music, pot reconstitui starea mea sufletească din playlist-urile acelor zile. Dependenţa de aplicaţia Note de pe iPhone, unde ai posibilitatea să scrii (sau să dictezi) pe telefon schiţe de poeme şi eseuri (pe care le vei finisa pe computer) sau de Google Docs, unde poţi împărtăşi fişiere cu alte persoane, lucrând la proiecte comune în timp real, mă face să mă întreb dacă rolul caietului total n-a fost uzurpat de telefonul „inteligent“. Mai ales că aplicaţia Note introduce automat corectura, simplificând munca de editare. Sau că eşti capabil să postezi instantaneu pe Facebook ori Twitter cele mai bune aforisme sau versuri, discutându-le cu urmăritorii tăi. Aşa şi-a conceput germanistul Eric Jarosinski cartea Nein în forma primară, compunând aforisme care respectau limita de 140 de semne de pe Twitter. Criticii tehnologiei afirmă, pe bună dreptate, că telefonul te prinde într-o „horă“ a divertismentului şi că te poţi pierde în mrejele auto-hipnozei. Mai mult, unii se întreabă cum de s-a transformat internetul dintr-un instrument libertarian într-un imens mall. „Cumpără şi vei fi mântuit“ pare să fie motto-ul său. În acelaşi timp, telefonul se poate transforma în scanner portabil, jurnal fotografic, carte electronică, îţi poate aduce instantaneu ultimul număr din Apostrof şi Philosophy Now, cea mai recentă conferinţă pe domeniul tău de la Princeton sau Yale sau albumul formaţiei preferate, pe care poţi să-l asculţi până la saţietate. Deşi poate fi considerat o impietate să vezi filme pe ecranul telefonului şi nimic nu poate suplini experienţa dintr-o sală de cinema, ţinând cont că au fost create filme cu cele trei camere ale telefonului şi că Netflix, HBO Go sau Amazon Prime oferă abonamente şi pentru dispozitivele mobile, ce te-ar reţine într-o călătorie lungă să vizionezi serialul preferat? Celibidache considera CD-urile un fel de „conserve muzicale“, iar muzicienii profesionişti insistă asupra valorii muzicii ascultate live. Dar multe spectacole „pe viu“ nu se apropie de nivelul versiunii Celibidache a Simfoniei Nr. 7 de Bruckner sau de dramatismul versiunii Jacqueline du Pré a concertului lui Elgar. Nemaivorbind că pe iPhone sau iPad poţi urmări partitura sincronizată a bucăţii, dacă îţi doreşti asta. Telefonul te poate distrage sau poate fi un puternic instrument de cercetare/ de cultivare. Vina n-o poartă obiectul în sine, ci propria ta indolenţă.

Inconştientizarea conştientului. Dacă scopul sau chiar „misiunea“ vieţii constă în conştientizarea inconştientului, am putea impune inconştientului teme de reflecţie sau de meditaţie, fiindcă tocmai ceea ce vine „din adâncuri“ are valoare existenţial-estetică sporită. Când nu găsesc soluţia unui text, pot să-l rezolv din tehnică, dar rezultatul va fi inferior. Pot să mint cititorul, mă pot minţi pe mine însumi, chiar, dar există o parte din mine imună la minciună; o parte care ştie, chiar dacă tu nu ştii că ştie. Cea mai modestă definiţie a inconştientului, absolut validă din punct de vedere logic, ne arată că el este ceva necunoscut. Ce-ar fi dacă am muta în teritoriul acelor dunkele Vorstellungen kantiene problemele la care căutăm răspuns? Să le înmuiem în „cerneala nopţii“, să inconştientizăm conştientul în vederea unei soluţii care vine din interior, care corespunde nopţii originare (Ur-Dunkelheit)? Scopul jurnalului este aflarea adevărului, oricât de tern sună asta în epoca relativismului. Acceptarea unui adevăr incomod este sfârşitul războiului civil dintre mine şi mine.

Aşadar, încercând să descopăr într-un context non-academic ce înseamnă conceptele noii mele cărţi (Fenomenologia afectelor negative) pentru mine („adevărul pentru care să trăiesc sau să mor“), i-am dat inconştientului de lucru. În fundalul conştiinţei, un proces lent şi meticulos de hacking: dacă refulatul trece uneori de barierele cenzurii, de ce nu, în mod invers, să trecem vama conştiinţei cu material de contrabandă, pentru a-l converti cu spor de profunzime? Soluţia inconştientului e una revelatoare, iar în vechime oamenii vorbeau cu Dumnezeu în acest mod. Acel sine din mine însumi este la lumina conştiinţei atât de inaccesibil, încât l-am recepta în mod uzual ca alteritate, ca stranietate, ca unheimlich.

25 octombrie 2020 (Singurătatea). Pe de o parte, avem nevoie de singurătate pentru a crea şi pentru a ne reface; pe de alta, avem nevoie de companie pentru a ieşi din camera propriilor ecouri şi pentru a testa realitatea transsubiectivă. Prea puţină, singurătatea ne condamnă la sterilitate sau la epuizare; prea multă, ne apropie de izolare şi ne rupe de ceilalţi şi de celălalt din mine însumi. „În mine însumi sunt un rege“. Eul e seducător, chiar dacă ai puţine instanţe ale alterităţii; dar când eşti complet singur, Eul devine o adevărată sirenă. Eul îl suplineşte pe celălalt la limită şi devine lumea ta: oglinda fisurată a individualităţii fără alteritate. Regatul cu un singur stăpân, religia cu un singur adept. O asemenea izolare are o componentă erotică.

Dacă există ceilalţi, nu vom şti niciodată până când se vor inventa implante neurale. Durerea e incomunicabilă: eu tremur, simt că am ajuns la capătul puterilor mele, iar cuvintele prin care comunic aceasta sunt pentru tine numai „vorbe“. Intensitatea trăirii mele se coboară la caducitatea cuvintelor, virtuala ta empatie are paloarea neutralităţii. Îmi răspunzi cu 0 la – .

Nu vom şti niciodată dacă există ceilalţi pentru că ne trăim numai pe noi înşine. Putem induce existenţa lor, o putem aproxima. Nu-i recunoaştem pe ceilalţi dacă nu-i avem deja în noi. Reacţionăm empatic la similitudine, antipatic la proiecţiile propriei noastre inferiorităţi.

Să presupunem că nu există ceilalţi, că sunt doar roboţi, fantome sau programe de calculator rulate pentru bunul nostru plac. Megalomanie într-un deşert special. Eu sunt eu sunt eu… Conştiinţa de sine (mă trăiesc, deci exist) nu are decât acces mijlocit la existenţa celuilalt. Lumea sărăceşte, eu mă îmbogăţesc. Suprainvestiţie libidinală în mine.

Să mai coborâm o treaptă? Să presupunem că nu exist nici eu. De unde ştiu că nu sunt eu însumi un robot sau o fantomă? Cine sunt eu? Numele? Rasa? Specia? Sexul? Contul bancar? Nici măcar biblioteca mea? E înşelător să prezinţi Eul ca suma determinantelor sale individuale. Eu sunt altceva, o anti- sau pre-structură, care nu poate fi definită lingvistic. Eul seamănă cu sufletul, un alt lucru care nu există. Poate să te scoată din minţi senzaţia că tu eşti tu. […]

31 octombrie 2020 (Antiumanismul). În dezaprobarea celorlalţi ghicesc războiul meu total cu mine însumi: frica de a fi linşat să fie doar deplasarea dorinţei de a fi gâdele universului?

Nu mă simt om de foarte multă vreme. Dacă n-ar exista aspectul biologic, m-aş declara o altă specie. Văd mustăţi de şobolan şi aripi de gândac când mă gândesc la „om“. Minciună, ipocrizie, ignoranţă, reflexe pavloviene, autosatisfacţie, mediocritate, ultima materia. Mă identific cu inversul unui om – la fel cum nu mă identific cu diavolul, ci cu un contra–zeu. Întotdeauna m-am simţit apropiat de Hristos doar pentru că i-am recunoscut pe stradă pe oamenii care L-au răstignit.

Nu ştiu dacă e vorbă de ură sau de dispreţ: îmi asum faptul că le sunt inferior, pentru că îmi lipseşte ceva ce au cu toţii, un anumit simţ, un anumit miros al umanităţii şi atunci nu-mi rămâne decât să-i caut ori să-i plăsmuiesc pe ceilalţi ne-oameni pentru a nu fi singur. […]

Poate că jurnalul este doar falsifiere, o radiografie a cecităţilor tale, când eşti prea aproape de punctul exploziei pentru a fi capabil de raţionament. Cuvântul diminuează fiinţa ca durere, iar acesta este aspectul său pozitiv, terapeutic; dintr-o perspectivă inversă, limbajul întinează intensitatea suferinţei şi o coboară în vodevilul „preaomenesc“. „Păcat că o călătorie în infern e urmată de întoarcerea în lumea obişnuită.“