ION BOGDAN LEFTER: 2020 SPRE 2021

În ultimele săptămîni din decembrie şi-n primele din ianuarie timpul „curge“ altfel. Se răresc şi-apoi dispar ca prin farmec „urgenţele“ profesionale, universităţile intră în „vacanţa de iarnă“, nu se mai programează evenimente culturale speciale, festivaluri, conferinţe sau lansări de cărţi, viaţa se linişteşte. E-adevărat că de-a lungul lui 2020, începînd din martie, răspîndirea „pandemică“ a coronavirusului SARS-CoV-2 a schimbat în mare măsură datele existenţelor noastre, blocîndu-ne-n case în toate anotimpurile. Ne-am văzut – totuşi – de obligaţiile curente, ne-am învăţat să ne ţinem cursurile „de la distanţă“ şi multe „evenimente“ s-au mutat şi ele „on-line“, încît, cînd s-a apropiat vacanţa, scenariul trecerii dintr-un an într-altul a revenit: degajaţi de prea-cronofagele treburi cotidiene, am avut mai mult timp de citit, de gîndit, eventual şi de scris. Sigur că au rămas de rezolvat cumpărăturile „de sezon“, însă la proporţii mai mici, căci precauţiile şi restricţiile perioadei epidemice ne-au făcut să ne limităm la formulele familiilor restrînse, fără să ne mai reunim cu alţi apropiaţi, rubedenii, prieteni. Cu alte cuvinte… au fost mai puţine de pregătit! Consecinţa: mai mult timp pentru citit!

Drept care încep acum un mic inventar de lecturi „2020 spre 2021“. M-am mai dedat la asemenea bilanţuri, de fapt mai largi, cu subiecte diverse, la mai multe treceri dintre ani, în propriile mele reviste, atunci cînd le-am editat. De astă-dată, găzduit colegialmente în Apostrof – doar despre cărţi în „Jurnalul de… cărţi“!

De versuri, deocamdată.

Prolificul Constantin Abăluţă, poet şi autor multilateral, ajuns la 82 de ani (împliniţi pe 8 octombrie), a publicat în 2020 două plachete de versuri noi, o selecţie tematică de poeme vechi şi o culegere de proze. Le-am frunzărit pe măsură ce-au apărut, iar acum, la trecerea între ani, le-am citit pe-ndelete.

Maïtec haïku (Editura Muzeul Naţional de Artă al României, 2020) e un mic album vizualo-textual alcătuit după ce Constantin Abăluţă a reacţionat poematic la extraordinara expoziţie #MAITEC Lemn Aur Lumină de la marele Muzeu din Palatul Regal, în inima Bucureştilor (vernisaj: 30 octombrie 2019). A fost o amplă retrospectivă, cu sute de lucrări, a cuplului de mari artişti Sultana şi Ovidiu Maitec, pictoriţa şi sculptorul: el (1925-2007) – excepţional dăltuitor şi sfredelitor al Lemnului, ea (1926-2016) – magnifică pictoriţă a soarelui şi-a foiţelor de Aur, de unde majusculele categoriale. S-a adăugat Lumina explorată de fiul lor Ştefan (Stéphane), împreună cu soţia sa, Dana, Maitecii de-a doua generaţie creatoare, artişti foto-video cu importante cariere pariziene şi internaţionale: în foarte recentul lor ciclu „instalat“ într-un spaţiu complementar, „instalaţie“ – adică – foto-grafico-picturalo-sculpturală, ei şi-au prezentat propriile reflexii pe folii reflectorizante ondulate, pliate, încreţite, împăturite, apoi capturate în stop-cadre etalate ca tablouri, în bogate serii de imagini destructurate, non-figurativizate, totuşi cu certe surse reale.

Constantin Abăluţă a vizitat expoziţia cu ocazia dezbaterii pe care am organizat-o eu însumi chiar acolo, la Muzeu, ca ediţie „în deplasare“ a Cafenelei critice, şi, impresionat şi inspirat de ce-a văzut, şi-a notat în 49 de haiku-uri impresiile despre tot atîtea lucrări de Ovidiu (16), Sultana (17) şi Dana & Stéphane Maitec (16). În format pătrat, minion, cartea pune faţă în faţă sculpturile, picturile şi fotografiile pe paginile de dreapta şi versurile-comentarii pe cele de stînga, încît să poţi aproape simultan privi imaginile artiştilor şi notaţiile foarte concentrate ale poetului, în ştiuta manieră „japoneză“. Delicate, „subţiri“, cu cîte-un detaliu descriptiv şi cu interesante tuşe pansive, uneori surprinzătoare, flash-urile textuale glosează absolut meritoriu în marginea pieselor vizuale.

Exemple: lîngă un Stîlp cu faimoasele perforaţii rotunde ale lui Maitec-el: „Mulţimea de goluri/ înalţă stîlpul/ în stratosferă” (p. 18); lîngă un Soare al ei la Vama Veche, în care astrul, cerul şi marea apar stilizate, fără umbre, valuri sau alte detalii realiste: „Marea nu are nici un urmaş/ aşa cum soarele nu lasă/ umbră peste lume“ (p. 42); şi lîngă una dintre Reflexiile în oglindă ale cuplului foto-experimental: „Culori şi reflexe/ privilegiu adesea uitat/ al luminii care ne-a adus pe lume“ (p. 98).

Pentru cercetătorii seduşi de manifestările „ekphrastice“, tot mai numeroşi în ultima vreme – o carte-mană cerească!

Cealaltă culegere de versuri noi ale lui Constantin Abăluţă, Oceanul cubic (Casa de pariuri literare, 2020), le continuă pe precedentele două publicate de aceeaşi „casă“, Trecerea în alt ocean şi Poem pentru cei ce nu-s de faţă (ambele din 2018), toate în acelaşi format
„poche“ şi cu coperţi asemănătoare, în tonalităţi cromatice închise, ilustrate de poet. Ca-n Trecerea…, autorul „pianotează“ lejer între polul consemnării directe, realiste şi cel al viziunilor fantaste, parabolice, vag- ori simpatic-absurde, totul unificat de scriitura spontană, graţioasă, de aerul de jurnal de notaţii foarte libere dispuse în versuri. Cîteva texte se dezvoltă secvenţial, remarcabil cel titular, din deschiderea culegerii, cu simbolul recurent, ludic asumat, al „oceanului cubic“, majoritatea rămînînd scenarii poematice restrînse la o pagină, la circa 20-30 de versuri ori mai puţine, nu lungi. Se menţin şi datările, ca-n jurnalele propriu-zise, şi temele principale: trecerea timpului, nostalgiile şi spaimele senectuţii, apropierea sfîrşitului. Printre cele mai caracteristice – această Neînsemnătate, Abăluţă fiind în genere un autor „anti-eroizant“, în rol de „marginal“ care se pierde în peisaj: „Mă bucur de neînsemnătatea mea/ zilnic odată cu prima rază de soare/ îmi zic bine-i să fii om de rînd/ rătăcit pe-o stradă oarecare/ pe sub umbre de arbori anonimi/ o putere neştiută mă ţine de-o parte/ nu-s mai mult decît unul dintre/ nodurile pomului tuns primăvara/ nod care-a lăstărit/ sferă ţepoasă bucurîndu-se-n soare/ scăldîndu-şi în ploaie şi zăpadă/ neînsemnătatea vegetală“ (p. 22).

Surpriza e antologia tematică: Pisica mea şi luna (Prefaţă Şerban Foarţă, Ilustraţii Ion Barbu [menţiuni nu pe pagina de titlu, ci pe coperta a IV-a!], Editura Charmides, 2020), cu texte puse laolaltă de Constantin Abăluţă din cărţi ale sale mai vechi: aproape 30 de poeme, ba chiar şi cîteva pagini în proză. Nu toate, dar majoritatea textelor, începînd cu cel din deschidere, care „dă tonul“, sînt ingenuu-ludice, încît ansamblul se „contaminează“ şi pare cu totul aşa, de-o omogenitate pe care alternanţa versurilor rimate copilăros cu alte soluţii de frazare ar fi trebuit s-o contrazică. Apar mereu şi note stranii sau sugestii metafizice, făcînd ca, între comic şi patetic, balanţa să încline către talgerul privilegiat şi de îndelungata „mitologie“ universală a misterelor pisiceşti.

Mostre: „Camera era atît de mică/ abia-ncăpea într-însa o pisică/ ce se lingea pe bot/ c-o limbă de un cot/ şi-n faţa oglinzii ovale/ săpa cu privirea o vale/ iar albul din perete/ îl zgîria cu cochete/ mustăţi –/ alte dăţi/ lua tavanul înalt/ drept tărîmul celălalt“ (Umil cîntecel despre pisică, p. 11); „Pisica mea gîndeşte-ntruna/ gîndul ei atinge luna/ şi o-ntreabă cine-s eu/ cel ce-o urmăresc mereu.// Atunci luna, cinică/ zice: Orbul de duminică!// Iar după acest răspuns/ mîţa mă priveşte-ndeajuns/ ca-n ochii ei să citesc/ printre scîntei/ de catifea/ că mă priveşte doar ea/ cu gînd lunatic/ nelumesc“ (poemul titular, p. 12); şi tot aşa, în volute feline, şarmant-neliniştitoare.

Pour la bonne bouche, autorul adaugă într-o Addenda traducerile a două poeme ale faimosului „nonsensicalist“ britanic Edward Lear: Bufniţa şi pisica (după The Owl and the Pussy-Cat) şi „un singur poem ne-tematic“ din toată cartea, Akond din Skar (după The Akond of Swat), traduse „acum mulţi ani” în echipă cu anglistul Ştefan Stoenescu, între timp stabilit peste Ocean. Ambele echivalări sînt splendide, mai ales a doua fiind şi încîntătoare, începînd cu isteaţa soluţie aleasă pentru a putea multiplica rimele din refrenul poemului: „Swat“-ul pronunţat „Suot“ intră uşor în rezonanţă cu multe cuvinte englezeşti terminate în „-ot”, în schimb în româneşte ar fi pus probleme spinoase, aşa încît tandemul Abăluţă-Stoenescu a modulat cu curaj toponimul în „Skar“, potrivit cu suficiente vocabule autohtone. Akond e un nume folosit în subcontinentul indian, unde, în actualul Pakistan, curge şi un rîu Swat, însă poemul exploatează doar sonorităţile exotice, menţinîndu-şi pseudosubiectul într-o totală incertitudine nu doar geografică, ci şi-n ce priveşte identitatea pseudoprotagonistului. Preluînd provocarea, Abăluţă & Stoenescu spun pre româneşte aşa: „Cine, de ce, care sau ce ar/ Putea fi Akond din SKAR?// E brun sau blond, înalt ori scund?/ Stă pe-un  divan, pe-un scaun rotund,/ SAU ÎNTR-UN PAR/ Acel Akond din Skar?“ ş.a.m.d. (p. 61); pînă la finalul anticlimactic: „Cineva sau nimeni nu ştie, eu ştiu/ Cine, de ce, este sau ce ar/ Putea fi Akond din Skar!“ (p. 64).

Rămîne valabil: Constantin Abăluţă – unul dintre cei mai valoroşi poeţi români ai ultimei jumătăţi de secol, în continuare în frenetică desfăşurare…

Fiindcă veni vorba: am citit la trecerea dintre ani şi noile plachete, tot din 2020, ale lui Valentin Petculescu, Proverbe şi contraverbe (De la lume adunate/ Şi un pic modificate) şi Gastrosofia. Cărticică doar de gust (ambele la Editura Muzicală, unde autorul, compozitor de meserie, pe lîngă că e un remarcabil scriitor, a scos deja 8 cărţi, dacă le număr bine). Alte „pianotări“ rimate ingenuu-rafinat: folclorizant-paremiologice în prima, în timp ce a doua cuprinde reţete culinare fanteziste. Peste tot – cu pilde moralizante, ici-colo şi cu aluzii satirice la politică şi la toate cele rău-aşezate pe lume, cu trimiteri livreşti, mai-toate glumeţe, cu multă improvizaţie lexicală şi frazeologică, în sos abundent de umor. Tot „pentru copii şi rafinaţi“!

Iată şi autoprezentarea în care apare, În loc de cuvinte bune,/Un maestru cu legume: „Mic, cuminte-mieluşel/ Între foi de pătrunjel/ Stă maestrul Paganel;/ La reverul ţeapăn are/ Trei bucăţi de anghinare,/ Sub nas, în chip de mustaţă,/ Sînt fîşii de varză creaţă,/ Iar celebru-i barbişon/ Pomădat la Barbizon,/ Cum în lume-i sigur rar,/ E cu totul din mărar./ Îndoială nu încape:/ Arcimboldo e pe-aproape./ Dar de ce-i astfel «gătit»/ Un maestru-aşa vestit?/ Simplu! Zice poezia:/ Lansează Gastrosofia!” (din – vezi bine! – Gastrosofia, p. 10; pe copertă şi presărate-n carte – portretele din legume şi fructe ale maestrului-bricoleur medieval).

Mai-toate jocurile versificate ale lui Petculescu ar fi de citat dacă reţetele comentariilor critice ar permite „îngurgitarea“ integrală a textelor de sub lupe!

Şi-o mirare: or fi avînd cărţile lui Valentin Petculescu circulaţie restrînsă, deci acces dificil către publicul cititor (deşi pe acestea le-am găsit pe site-ul Librăriei Eminescu din buricul Bucureştiului!), dar mă întreb cum de nu ajung nici sub ochii în principiu vigilenţi ai cronicarilor contemporani şi nici măcar sub cei ai editorilor cu fler, specie care n-o fi dispărut de pe la noi?! Fost „desantist“, scriitor de mare calitate în poezia sa „serioasă“, de asemenea în proze şi mai ales în teatru, în legătură cu una dintre piesele sale pronunţînd eu cu ceva vreme în urmă cuvîntul „capodoperă“, lui Petculescu i-ar putea fi „exploatată“ comercial această dimensiune autentic-ludică, de „copilăreală“ accesibilă celor mai mici cititori, chiar dacă nu pe de-a-ntregul şi nu doar lor. Pe piaţa autohtonă de carte se văd ceva eforturi de angrenare a unor condeie locale, căci, mai ales cînd vînzările altor categorii de cărţi merg jalnic, cele pentru vîrstele fragede se caută în continuare. Solicitaţi sînt însă alţii. Aşa că s-ar putea pune următoarea întrebare: oare cîţi profesionişti cu clasă şi cu vervă om fi avînd în zona „literaturii pentru copii“?!…

Mai adaug nu o glosă analitică, ci un gînd şi nişte informaţii privitoare la jurnalul în versuri al lui Mircea Cărtărescu publicat în toamna trecută sub titlul nu striga niciodată ajutor (Editura Humanitas, 2020), care i-a derutat pe mulţi cititori şi admiratori. Printre laude şi contestaţii, nimeni dintre cronicarii săi nu pare să se fi întrebat ce conjunctură nu doar literară, de evoluţie scriitoricească, ci de viaţă ar fi putut genera nişte meditaţii atît de explicite şi de grave asupra vieţii şi a morţii, asupra destinului şi asupra meseriei, a raţiunii de a scrie.

În carte nu ni se oferă nici o „cheie de lectură“, probabil din decenţă, din discreţie, însă Cărtărescu a mărturisit la nu mult timp după apariţie despre ce e vorba: sînt poemele depresiei din timpul bolii epidemice pe care colegul nostru a contractat-o şi de după vindecare! Cu începere din 25 noiembrie 2020, pe site-ul Muzeului Naţional al Literaturii Române a devenit accesibil un interviu al său acordat Luanei Stroe din care spicuiesc: „Despre ultimul meu volum nici nu vreau să spun că ar fi poezie normală, poezie obişnuită, aşa cum se face, pentru că nu este, nu este absolut deloc aşa ceva. Nici nu simt nevoia să spun prea multe despre el. Eu n-am vrut să fie o carte vizibilă, am vrut să fie o carte foarte discretă, extrem de discretă. Am vrut s-o public la o mică editură, mă gîndeam la un editor care scoate şapte-opt cărţi de poezie pe an, ceva de felul acesta, şi să fie o carte ascunsă, o carte săracă, o carte pentru doi-trei prieteni, aşa am conceput-o. Între timp s-au schimbat nişte lucruri şi a ajuns pînă la urmă la Humanitas, care mi-a făcut-o cît s-au priceput ei de bine şi le mulţumesc pentru asta. Dar adevăratul ei destin este altul: este o carte care aşteaptă într-un colţişor, nu e o carte care… cum s-a zis, «Mircea Cărtărescu revine în forţă în poezie». Nu e nimic de felul acesta: n-am vrut să «revin în forţă», am vrut să revin în slăbiciune… am vrut să revin în slăbiciune, în umilinţă, în discreţie şi în… ştiu eu?!… negare de sine. Acesta era sensul acestui gen de poezie. Este o poezie care seamănă cel mai mult, aş spune eu, cu Cărţile lui Iov din Biblie. Iov este cel care ar fi putut scrie aceste versuri. Lucrul acesta s-a întîmplat… eu n-aş mai fi scris poezie… dar s-a întîmplat în timpul pandemiei: în mai şi iunie am scris acest volum în întregime, deci doar în două luni (eu de obicei scriu un an şi jumătate sau doi ani la o carte de versuri; de data asta am scris-o în două luni), şi aş spune că virusul a scris-o, nu eu. Eu am avut, din păcate, această boală în mai şi una dintre consecinţe a fost o depresie care m-a împins să scriu versuri fără ca eu să doresc lucrul acesta. Şi am scris aceste versuri şi contribuţia mea la ele a fost publicarea, singura mea contribuţie a fost publicarea. Aveam de ales atunci între să las ca pe un fel de mărturie… să le mai las ca pe Nimic încă 20 de ani într-o cutie [povestise anterior cum poeziile din volumul Nimic, datate 1988-1992, au aşteptat circa două decenii „într-o cutie de pantofi” pînă să fie publicate în 2010 – n.m. IBL] sau totuşi să le public şi am ales această a doua cale dintr-un fel de pietate, pentru că ele m-au ajutat să trec de perioada aceea în care toţi eram încuiaţi în casă şi m-am gîndit atunci să le ajut şi eu pe ele să existe“ (https://mnlr.ro/dialogurile-mnlr-18-mircea-cartarescu-si-luana-stroe/, în transcrierea mea)…

Cititul n-ar trebui să fie prilej doar de dispute estetizante şi de cleveteală literară, ci şi de întrebări mai cuprinzător-existenţiale, mai profund umane, nu-i aşa?!