RADU CONSTANTINESCU, CRONOLOGIA PREMIERELOR OEDIPIENE

Premiera absolută a operei Oedip a avut loc la 13 martie 1936 la Opera Garnier din Paris. Aproape doi ani au durat repetiţiile. Evenimentul artistic a stârnit un enorm interes, atât în Franţa cât şi în România. Criticii muzicali au dorit să asiste la mai multe repetiţii înaintea premierei pentru a putea să-şi scrie cronicile cât mai avizaţi. Radio France a anunţat transmisia integrală a spectacolului. Ca urmare, la Bucureşti, au putut să fie martori la eveniment, pe cale radiofonică, personalităţi ale vieţii culturale româneşti, precum Mihail Jora, Cella Delavrancea, Liviu Rebreanu, Constantin Rădulescu-Motru, Adrian Maniu, Nicolae Titulescu, Nicolae Iorga. Acesta a publicat în revista sa, Neamul Românesc, o cronică despre care Enescu a afirmat: Iorga m-a înţeles cel mai bine! Ca o recunoaştere a succesului, statul francez i-a acordat lui George Enescu pentru a treia oară Legiunea de Onoare, în grad de comandor. Nici prietenii din ţară nu s-au lăsat mai prejos. În noiembrie 1936, Societatea Compozitorilor Români îl sărbătoreşte cu mare fast. Banchetul care a avut loc la unul din marile restaurante bucureştene a urmat concertului simfonic de la Ateneu la care a luat parte însuşi sărbătoritul. Iată ce a răspuns acesta elogiilor care i-au fost adresate: „Trebuie să vă explic rostul vieţii mele printr-o anecdotă. Nu pot să răspund decât ca ţiganul din acea istorioară care, fiind pus de preotul satului să-i spună Tatăl Nostru, a cerut voie să-i zică din scripcă. La fel şi cu mine. Lăsaţi-mă să explic tot ce simt prin concerte“.

Cu tot succesul înregistrat, lucrarea dispare de pe afiş destul de curând. După câteva spectacole la Opera Mare şi o reluare cu ocazia Expoziţiei Universale din capitala Franţei, Oedip încetează să mai fie jucat. În total, în anii 1936 şi 1937 au avut loc doar 11 reprezentaţii.

A doua montare a operei a avut loc la Teatrul Regal La Monnaie din Bruxelles, în data de 6 martie 1956. A fost o reprezentaţie de gală, datorată prezenţei la spectacol a Reginei Elisabeta a Belgiei, nimeni alta decât cea care fusese alături de marele muzician român, cu un an în urmă, în ziua de 4 mai 1955, în ultimele clipe ale vieţii sale.

Şi a venit momentul auroral 1958. La 4 septembrie, se deschidea la Bucureşti prima ediţie a Festivalului Internaţional George Enescu. Cu acest prilej, sub bagheta lui Constantin Silvestri şi în regia lui Jean Rânzescu, visul fostului director al Operei Române, Tiberiu Brediceanu, prinde viaţă. Pe 22 septembrie, în ultima zi a Festivalului, ca o încununare firească a acestuia, Oedip este cântat pentru prima data, integral, în limba română. Mai fuseseră până atunci tentative sporadice. În 1950, la Ateneul Român, tot sub bagheta lui Constantin Silvestri, fuseseră prezentate fragmente, cu Gabriel Popescu-Năruja în rolul titular. La fel la Cluj, în anii când David Ohanesian cânta aici. De la Ion Vianu ştim că însuşi Enescu, prin anii ‘40, la vila Luminiş din Sinaia, oferea prietenilor fragmente din Oedip, interpretate la pian. Dar abia acum, în 1958, opera era prezentată publicului în integralitatea sa, cu libretul lui Edmond Fleg în limba maternă a compozitorului.

Aşa cum afirmă muzicologul Viorel Cosma în volumul Oedipe de George Enescu. Dosarul premierelor, 1936-2003, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004, „Cheia succesului montării lui Jean Rânzescu s-a numit David Ohanesian, artistul care a croit un personaj dramatic unic prin temperament, impresionant din punct de vedere vocal, impecabil tălmăcitor al unei partituri monumentale. Timp de aproape trei decenii, David Ohanesian a purtat pe umerii săi un spectacol dificil, reuşind să-l impună mai ales în marile centre europene“. Opiniile oaspeţilor străini au fost entuziaste. David Oistrah, Yehudi Menuhin, Nadia Boulanger, sir John Barbirolli, participanţi la Festival, au elogiat opusul enescian şi varianta sa scenică. Alta a fost, însă, opinia autorităţilor care au asistat la premieră, în frunte cu şeful de atunci al partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Viziunea regizorală, ba chiar şi concepţia compozitorului au fost acuzate de „misticism“. Pentru a salva spectacolul, Jean Rânzescu operează o serie de tăieturi în finalul lucrării. Dar nici aşa, amputat, cu un final „optimist“, el nu a avut viaţă lungă şi a fost curând scos din repertoriu. Cronicarilor le-a fost interzis să scrie despre eveniment, dar două cronici reuşesc, totuşi, să scape de barajul cenzurii: una în Tribuna clujeană, sub semnătura lui Ilie Balea, iar cea de a doua în ziarul comunităţii armene din România, Nor Ghianc. A trebuit să treacă ani până când creaţia enesciană să îşi reocupe rolul meritat pe scena Operei Naţionale. Era în 1966, când în ziarul Scânteia, organ al CC al PCR, a apărut un articol semnat de Dumitru Avakian, actualul cronicar de specialitate al României Literare, care cerea eliminarea vechilor interdicţii. Iar Oedip a reintrat in repertoriu.

Cronologia spectacolelor s-a îmbogăţit de la an la an. Consemnată cu acribie profesională de Viorel Cosma, aceasta atestă că drumul descoperirii şi al redescoperirii unei capodopore nu este niciodată lesnicios. A patra versiune scenică a fost în mai 1971 la Saarbrucken, cu trei principali realizatori români: Jean Rânzescu – regie, Constantin Bugeanu – dirijor şi Roland Laub – scenografie. Lor li s-au adăugat trei cântăreţi, Ilie Baciu, Victoria Drăgănescu-Zimtea şi Zenaida Pally. Mezzosoprana noastră a cucerit şi publicul german (după ce entuziasmase la Bucureşti prin vocea sa absolut fabuloasă în rolul Sfinxului) care a adoptat-o definitiv: solista şi-a încheiat cariera artistică, după câţiva ani, în oraşul de pe râul Saar.

Spaţiul nu ne permite, dar nu putem să nu consemnăm eforturile dirijorului Mihai Brediceanu care a realizat o serie de spectacole mixte cu Oedip în mari oraşe europene (Stockholm, Lucerna), precum şi ale colectivului Operei Naţionale din Bucureşti, care a întreprins turnee cu montarea lui Jean Rânzescu la Paris, Moscova, Atena, Wiessbaden, Berlin, Sofia.

După Revoluţia din 1989, opusul enescian este prezent pe marile scene lirice ale Europei, în montări care devin din ce în ce mai ambiţioase, cu viziuni moderne asupra mitului clasic. Amintim câteva din cele mai importante premiere din pragul veacului XXI: Bucureşti – 1991, Kassel – 1992, Viena – 1993, Cluj-Napoca – 1995, Bucureşti – 1995, Berlin – 1996, Amsterdam – 1996, Viena – 1997, Paris – 1998, Edinburgh – 2002, Barcelona – 2003, Bucureşti – 2003. Câteva cuvinte despre spectacolul clujean. În toamna anului 1995, cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la înfiinţare, Opera din localitate a montat Oedip în regia lui Rareş Trifan, scenografia lui Mihai Ciupe şi sub bagheta dirijorală a directorului de atunci al instituţiei, Petre Sbârcea. După Bucureşti şi Iaşi, Clujul a fost al treilea oraş din România care a dat viaţă capodoperei enesciene în varianta sa integrală. În rolul lui Oedip – Dan Serbac.

Cercetătorii domeniului sunt unanimi de acord că două au fost momentele artistice esenţiale care au reuşit să impună partitura tragediei lirice: premiera de la Opera Română din Bucureşti (1958) şi premiera dublă din lumea germanică, de la Berlin şi Viena (1996, 1997). Aici, spectacolul a constituit o coproducţie cu Wiener Staatsoper, condusă, pe atunci, de Ioan Hollender. Ecoul reprezentaţiei lirice din capitala Germaniei a întrecut toate aşteptările, cele peste 70 de articole şi cronici din principalele publicaţii europene demonstrând că Oedipe şi-a câştigat meritata preţuire mondială. Reluarea spectacolului pe scena Operei din Viena, în mai 1997 a marcat definitiva consacrare internaţională a capodoporei enesciene. A fost un adevărat triumf, prelungit stagiune de stagiune.

Destinul internaţional al capodoperei enesciene continuă fulminant. „Dosarul“ muzicologului Viorel Cosma se opreşte la anul 2003. Fără îndoială, ştafeta ar merita preluată de un reprezentant al tinerei generaţii, căci montările cu Oedip se succed constant, în viziuni regizorale noi, moderne, care se străduiesc să pună în valoare toate subtilităţile partiturii lui George Enescu. Aşa cum este cazul şi cu recenta premieră de la Bastille, una din cele mai fidele spiritului enescian, analizată în acest număr al Apostrofului.