Frédéric Boyer s-a născut la 2 martie 1961 la Cannes. Fost elev al École Normale Supérieure, este scriitor, traducător, editor. Este autorul a treizeci de volume, toate publicate la editura P.O.L.: romane, eseuri, poeme şi traduceri. A coordonat noua traducere a Bibliei, apărută în 2001 la editura Bayard. În romanul său din 2005, Abraham remix, porneşte de la figura patriarhului biblic, Avraam, pe care-l aduce în zilele noastre, pentru a-l transforma în simbolul arhetipal al refugiatului. (Şt.B.)

Abraham remix

Traducere din franceză de D. Ţepeneag

Abraham ar vrea să asculte muzică şi să mănânce şuncă. Abraham ar vrea să-şi revadă prietenii din copilărie. Ar vrea să se aşeze undeva împreună cu ei şi să fie iertat. Ar vrea să audă ultimele zgomote ale serii. Le-ar povesti la toţi viaţa lui fără poezie pentru ca ei toţi să nu mai citească viaţa celorlalţi cum citeşti nişte poeme. Abraham ar vrea să reflecteze la începuturile istoriei sale. Sunt lucruri pe care nu le înţelege chiar dacă Abraham îşi aminteşte împreună cu Wittgenstein că orişice explicaţie nu e decât o ipoteză. De pildă, pentru ce orice bărbat se însoară cu sora altuia. Din când în când, dorinţa lui idioată de-a căuta o explicaţie e însoţită de o durere scurtă, dar violentă. Mai întâi s-a gândit la o ruptură minusculă a unui muşchi. Astăzi optează pentru o slăbiciune cardiacă. Simte atunci cum o stranie dorinţă îl cuprinde – aceea de-a şti ce face când face câte ceva. Abraham se gândeşte că i-ar fi de-ajuns să închidă ochii pentru ca să reînceapă nebunia şi deşertăciunea oamenilor. Am fi atunci în aprilie sau mai. Mă rog, nu contează. Abraham îşi spune măcar să fiu lăsat să mor fără atâta tevatură. Se întreabă oare unde mi-e glia, unde sunt cei care au descins din mine, şi nu vede pe tot întinsul oceanului niciun arbore nici măcar un vlăstar. Abraham îşi aminteşte cum şi-a rupt un picior sărind dintr-un tren în mers. Îşi aminteşte că a ales o juncă de trei ani, o capră de trei ani, un berbec de trei ani, o turturea şi puiul ei. Abraham are o sută şaptezeci şi cinci de ani şi câteva zile. Continuă să viseze la viaţa de până acum, la viaţa ce va să vină. Şi ar putea visa aşa zile întregi. Abraham n-a insultat niciodată pe nimeni. Abraham a făcut incontestabile progrese în exerciţiul încântător al vorbirii. S-a recăsătorit de curând iar tânăra nevastă doarme în cabină. Pe punte, Abraham îşi fumează ultima ţigară rusească. De astă dată ştiu unde mă duc, spune el. Anywhere, anytime – ca într-un rock englezesc din anii şaizeci. Pe puntea cargoului se simte depărtat, străvechi şi cât se poate de fragil. Vântul din largul mării îl face să plângă de fericire. Gândeşte tocmai am părăsit Suezul şi deşertul Egiptului. Ne îndreptăm către portul Haifa unde tinere fete au îmbrăcat din nou uniforma de soldat şi-şi îndreaptă armele grele automate spre alte tinere fete. Abraham n-o să aibă niciodată consistenţa unui personaj situat în timp şi spaţiu. Tu sau eu. Abraham cască şi se gândeşte viaţa mea a fost o istorie crudă ca mai toate poveştile pentru copii, aproape toate vorbesc despre moartea unui animal şi despre copii pierduţi. Abraham cască şi se gândeşte la arborii şi la plantele din câmpia de odinioară, se gândeşte la regii morţi ce s-au întors la viaţă, se gândeşte la vremurile străvechi cu lupte şi războaie, la nevasta cea moartă şi la cea vie care îl aşteaptă pe patul cabinei, el cască şi se gândeşte la iubire despre care nici acum nu ştie ce este. Abraham îşi aminteşte de picioarele reci ale unei femei moarte pe care a fost silit s-o părăsească într-un mormânt din Hebron. A obţinut dreptul să-şi îngroape acolo moarta după aspre discuţii cu şefii locului. Pe acelaşi cargou care îl duce nici el nu ştie unde, a fost agăţată o foaie de hârtie tipărită cu un aviz pentru pasageri, pe un fond albastru cu armoariile companiei maritime. Se promite o recompensă pentru orice informaţii care să permită arestarea unui misterios impostor, un moşneag, însoţit de femei şi copii, care se prezintă drept un om oarecare şi fără istorii. Urmează o vagă descriere a individului. Imigrant. Călător. Nu i se cunoaşte patria. Un mare escroc care abuzează de încrederea călătorilor de pe vapoarele din lumea întreagă, cu aerul unui strămoş universal învelit într-un mantou punctat cu stele galbene. Abraham îşi spune că nimeni nu seamănă mai puţin cu Abraham decât Abraham. Chiar dacă se gândeşte că e uşor să-i fie recunoscut aerul de idiot, cu mâinile goale şi moi, mersul său liniştit când dimineaţa îşi croieşte drum printre călători către prova navei. Aureolat de demnitatea aceea de scăpat cu viaţă, ca şi cum ar fi fost singur pe lume, salutând din când în când cu o înclinare a capului nenumăraţi copii. Abraham se întreabă sunt oare evreu. Sunt oare un om fără patrie. Sunt dintr-un alt popor. Sunt profet, sfânt, impostor sau apostat. De nicăieri şi din lumea întreagă. Îi spune oceanului nu sunt de pe niciun pământ omenesc. Mi-am pierdut templul de odinioară şi patul cel mic de copil. Fug către un orizont care nu există. Sunt o legendă şi un criminal ca oricare altul. Sunt un sfânt care se ignoră. Rătăcesc pe pământul făgăduit tuturor. Abraham îi vorbeşte oceanului oricine poate părăsi solul unde s-a născut oricine poate pleca să se plimbe unde vrea oricine e liber să nu se mai întoarcă oricine poate iubi şi spune nu mai iubesc.

Abraham a făcut puşcărie la Marsilia. Ca să aibă din ce trăi a acceptat chiar şi umilitoarea slujbă de gunoier. Dar uneltele îi cădeau din mâini. Totul se răvăşea în faţa ochilor săi. Pietre. Drumuri. Câmpuri şi deşeuri. Acolo unde Abraham măturase deja era mai murdar decât înainte. Ca şi cum un diavol îl împingea să se folosească fără nicio noimă de mătură şi lopată. Abraham nu înţelegea de ce e atât de murdar şi de neîndemânatec. Nu l-au mai vrut la serviciul salubrităţii publice. Încă de mult îi pierduseră orice urmă. I s-a întors spatele ori el ne-a întors spatele. A fost izgonit din ţară sub escortă şi cu cătuşe la mâini. Era de-ajuns să deschizi ochii ca să-l vezi cum reapare pe un chei sau în puşcărie. Mut, obscur şi searbăd. Am putea scrie că el şi-a pierdut încetul cu încetul propria sa urmă. In zilele noastre toată lumea pretinde că l-ar fi văzut pe undeva. Departe de orice adăpost, sub acelaşi cer de cerneală pentru toţi. Şi la o vârstă când cei mai mulţi bătrâni ca el se aşază pe vine ca pentru a se scuza că sunt încă în viaţă. Abraham a fost deseori condus la frontieră. Facem din el un personaj de legendă ca pentru a stinge neliniştea pe care o stârneşte identitatea sa adevărată. Ultimul deţinător a ceva fără mare interes, dar de care nimeni printre noi nu izbuteşte să se debaraseze de-a binelea. Ne întrebăm pentru ce Abraham e dintre toţi omul cel mai ridicol, mai tulburător, mai sfânt. De ce a devenit atât de bătrân şi de tânăr totodată. Se spune că probabil s-a întors la sfârşitul verii. Se spune că a părăsit ţara făgăduinţei unde şi-a îngropat prima nevastă. Se spune că acelaşi îndemn a răsunat de două ori în urechile sale. Pleacă. Pleacă. Odată, Abraham a abandonat totul, pământ, familie, trecut. Şi zeii străvechi. Altă dată şi-a luat cu el fiul şi s-a întors după trei zile fără ca nimeni să ştie cu certitudine ce s-a petrecut între ei. Avea cu el într-unul din buzunarele sale lungi acelaşi straniu şi tăios cuţit. Se mai spune că ar fi avut pe vremuri un prim fiu, un bastard făcut cu o slujnică de la hotel. Căldura îi era insuportabilă şi într-o seară s-a dus cu ea. A strâns-o în braţe şi a crezut că aventura se va opri aici. Se spune că ar fi fost în stare să-şi ucidă fiul legitim pe care l-a avut cu prima nevastă. Se spune că de trei ori a vândut-o ca să scape teafăr. Prezentând-o drept soră. Abraham spune că orice bărbat se căsătoreşte cu sora lui. Fără să-şi dea seama Abraham devenea crud. Ai de gând să-ţi petreci seara în cameră, o întreba el pe nevastă. Într-o seară, Abraham a citit aceste cuvinte ale lui Tolstoi: e important să ştiu că dacă nu am iubire în mine, e de-ajuns ca să mă consider deja vinovat. Abraham şi prima sa nevastă formau un cuplu cum sunt cu miile. Abraham voia răspunsuri la întrebări care nu existau. A făcut şi bine şi rău aşa cum a făcut întotdeauna – fără să ştie ce face, fără să ştie cine e. Când ne amintim de el avem cu toţii certitudinea că o crimă ar fi putut să fie evitată. Trăim cu asta departe de orice pământ al făgăduinţei. Suntem în continuare tot aici. Scriem despre vieţi care n-au existat şi asta doar de când exista cartea ca obiect, de când Sfintele Scripturi s-au încheiat. Totul poate că n-a fost încă spus, dar totul a fost scris. Nimic nu ne aparţine. Nimic şi nimeni. Nu sunt nici urme şi nici repere în Sfintele Scripturi de odinioară ci doar ceva fără forma la limita lizibilului, ceva care se numeşte exil. Toate vieţile scrise sfârşesc în lăuntrul lor cu dorinţa vagă, foarte vaga dorinţă de-a i se sustrage. Ceea ce se povesteşte s-a petrecut întocmai şi se petrece în cartea pe care o ţinem cu mâinile amândouă. Ne imaginăm o frumoasă palisadă uzată pe ici pe colo. Cineva se află înăuntru şi face acest gest misterios şi insuportabil, scrie. Cu toate astea în braţe. Scrie micile istorii care delimitează ce scrie de istoria noastră nu totdeauna edificatoare. Scrie despre electricitate, despre oceane şi despre viitor. Istoria vieţilor şi a războaielor. Odinioară erau zugrăvite cu culori strălucitoare pe piatră. Artizanii mureau lucrând ori erau îngropaţi de vii odată cu nobilul defunct, în mormântul acestuia unde şi-au petrecut viaţa pictând imagini din viaţa stăpânului transformat acum în cadavru. Stăpânul stă acum tăcut lângă ei, muncitorii, care aşteptau să moară şi ei în cadrul acestui spectacol insuportabil, absurd, al artei. In noaptea unui mormânt. Abraham se mulţumea să recite şi să copieze ceea ce credea că a înţeles – ce i-a rămas din lecţiile din şcoală. Gloria sau meritul unor oameni consistă în a trăi bine. Evident, sunt propriile lor cuvinte. Pentru Abraham era invers. Lui Abraham îi plăcea pământul înverzit, idolii din lemn, luna cea albă, flăcările soarelui şi filmele de aventuri. Lui Abraham îi plăceau parcurile şi arborii din parcuri care seamănă cu siluetele savanţilor căzuţi pe gânduri înainte de furtună. Lui Abraham îi plăceau vulcanii. Îi plăceau estuarele. Îi plăceau romanele poliţiste. Abraham nu cerea ca viaţa să-l copleşească cu plăceri şi bucurii şi nici să-i ofere vreo hirotonisire. Trebuie spus că nu-şi închipuia că i-ar fi putut cere vieţii asemenea lucruri, nici nimic altceva decât pământul înverzit, idolii din lemn, luna cea alba şi flăcările soarelui.