CONSTANTIN CUBLEŞAN, POEME EROTICE

Poate fi surprinzător azi un volum masiv de poeme de dragoste. Acesta se datorează lui Mircea Stâncel, Sunt imperfect, draga mea (Colecţia revistei „Discobolul“, Alba Iulia, 2021), care propune o colecţie de versuri ce nu au nici pe departe parfumul liricii romantice. Autorul e un cinic, în felul său (angajat scrisului postmodernist), biciuindu-şi sentimentele şi provocându-şi afectivitatea cu patima unui îndrăgostit ratat. Întregul ciclu este o revărsare tumultuoasă de declaraţii ostentative pentru iubita… nonconformistă, pe care o adoră în măsura în care o şi repudiază, o blamează, bucurându-se de farmecele ei, oarecum triviale, dar şi respingând-o, lamentându-se înciudat atunci când intervine hiatusul între ei („mă înec în femeia asta insultătoare/ care/ -mi frânge inima cu pulpele ei ude şi moi“ ca, mai apoi, să izbucnească: „Nu aş vrea să mă mai aprinzi niciodată în braţele tale/…/ îmi voi alina spasmele cu alte spasme fato/ îţi voi scoate perdelele în stradă/ voi face curat până şi în calendarele pe care le-ai răsfoit“). Această alternanţă între acceptare şi repudiere, totul cu violenţa expresă a caracterului impulsiv, dominator (natural sau confecţionat artistic), are alura unei radiografii groteşti a relaţiei pasionale dintre un el şi o ea, a unui cuplu în care partenerii se devoră dramatic reciproc. E „monografia unei patimi dezlănţuite“, zice Al. Cistelecan, numai că Mircea Stâncel nu se adresează, în tumultuoasele sale discursuri lirice, unei fiinţe anume, unei femei ce ar putea fi identificată în realitatea ei individuală, precis denumită, ci poetizează o stare de iubire, pentru o fiinţă oarecum generică, în care vede atât chemarea pasională cât şi dezamăgirea lamentabilă a trădării, a pierderii acesteia: „Sunt un scrin în care tu îţi aşezi rochiile fără succes/ în centrul unui cartier agitat/ plecat la cumpărături/ profesorii tăi de fitness ne încurcă socotelile/ fruntea ta nu mai vrea să lumineze camera asta/ privirea ta vine dintr-un frigider nou/ apoi imediat deschizi uşa să intre uraganele (…) seara revii din când în când la mine/ şi te dezbraci de toate pieile transpirate/ îţi aşezi căldura în centrul mesei şi traista plină de scoici/ merele tale nu doar coapte ridică o spânceană/ pe tot nisipul acestor plaje/ ai putea fi furată de o revistă pentru adulţi/ ai putea goli toate băncile/ vrei să fii atât de liberă azi/ încât îmi vinzi şi ultima inspiraţie“ (Profesorii de fitness).

Discursul poetic e metaforic în esenţa sa. Mircea Stâncel bravează spectaculos denunţând o iubire, dramatizată, virtuală. Tocmai aici se află originalitatea lirismului său. În această exprimare directă, emoţională, a multiplelor ipostaze prin care trece relaţia unui cuplu, prin decantarea stărilor contradictorii ale unor trăiri amoroase posibile, în devoalarea lor cu participare afectivă agresivă. E un lirism pe cât de opulent pe atât de cerebral. Din această perspectivă îşi şi defineşte (dacă acesta poate fi cuvântul potrivit) demersul: „Dragostea este tot mai mult o şosea de centură/ pe care vin camioane încărcate cu speranţă/ o uliţă prăfuită unde se sparg magazinele cu idealuri/ un foc de artificii într-un parc în erecţie;// un şirag cu toate îndoielile posibile/ la gâtul unui bulevard sclipitor ce nu se maturizează niciodată/ pe unde nu sunt decât hormoni şi oase moi/ şi fascinante poveşti din cazinouri// inima asta nu mai poate încălzi nici un perete/ după ce a trecut prin toate cutiile poştale/ prin toate scările blocurilor de zece etaje/ pe toate plajele lumii unde toţi s-au jucat fotbal cu ea/ în cele mai sălbatice campionate/ unii fac comerţ cu rănile ei din care curge încă sângele/ nu mai poate ieşi întreagă din aceste lupte;// cândva bătea normal şi era atât de caldă;// dragostea este până la urmă un cartof păstrat pentru iarnă/ un lighean cu apă rece în care noaptea cu mâinile ei/ s-a spălat în zone înghinale/ un nud întins pe o pânză de păianjen în aşteptare/ nişte cartuşe ce au o singură ţintă:/ profitul care ştie face magii în spectacole infinite“ (Şoseaua de centură). E aici o atitudine polemică, o replică voit impertinentă la adresa dulcegăriilor din romanţele şi canţonetele de dragoste dintr-un secol trecut. Poezia sa nu este însă atât construită după canoanele postmoderniste cât se arată mai aproape de bravadele avangardei. Oricum, este o poezie provocatoare, capabilă a irita sufletele (temperamentele) candide, o poezie a desacralizărilor erotismului dulceag, languros şi domestic. Astfel, adresabilitatea sa către o persoană iubită este de fapt adresabilitatea către poezia însăşi, implicând poemul pe care tocmai îl creează: „Nu credeam că substantivul comun poem/ mai are vreun viitor sănătos/ între verbele astea stilate din căruţa cartierului/ cum ar fi: a chiuli a pastişa a fraierii a mima…// abia aştept să văd cum apune soarele/ după uriaşa bibliotecă/ în cădere;// aşa că eu las poemul să se scrie singur/ într-un colţ umed/ unde cresc buruieni de leac/ şi tu vii să-ţi îmbogăţeşti farmacia;// dar dulapul acesta cu haine albe apretate şi călcate/ mă face să cred că ai fost cândva şi pe aici/ şi m-ai visat în loc să mă cauţi cu paşii// După ce toate creioanele anotimpurilor s-au tocit cu totul/ şi scriu poemul doar cu scântei“ (Creaţia).

Toate poemele sunt, în subsidiarul lor, dialogale; dominant se impune însă discursul franc, personal, în adresabilitate directă către o persoană iubită, către iubita însăşi care se substituie, în felul său, poeziei, pe care o evocă, o cheamă, o provoacă: „Fii din nou muza mea cu buzele tale colorate în roşu/ în cuptorul meu de emoţii/ intră în curtea aia în care toate apusurile se scaldă/ unde casa mea se sfarmă văzând cu ochii/ doar cărămizile mi-ar săruta genunchii/ dacă aş mai visa o noapte lângă ele/ dacă-aş mai putea pune un leagăn în mijlocul camerei;// Intră adânc în mine/ eşti o pată de căldură un contur cald care vorbeşte/ toată încrederea mea este în seifurile tale/ toată speranţa ta este în umerii mei ce au învăţat/ pe de rost disperarea/ în cicatricile mele care au poveşti picante/ şi doar zâmbetul tău le mai poate vindeca;// fii curajoasă şi leagă-te strâns la şireturi/ iarba asta face o mie de glume proaste pe lumea noastră/ ea poate provoca inundaţii de clorofilă/ dar mai ales îţi poate săruta călcâiul vulnerabil/ când te aştepţi mai puţin“ (Fii din nou).

Există un patos evident în aceste mărturisiri erotice, poeticeşti; o notă de trivialitate în expresie, ce se dublează fericit, subteran, cu un livresc bine temperat (cum ar zice unul din prozatorii Şcolii de la Târgovişte), un rafinament studiat cu elevaţie, în chiar ostentaţia atitudinii afişat maculate a sentimentalismului vulgar pe care îl expune programat. Prin aceasta se şi particularizează, cu evidenţă, lirica lui Mircea Stâncel din acest nou volum de poeme ale său.