OLIVIU CRÂZNIC, CUM SE CITEŞTE O PAGINĂ ALBĂ

Eugen Uricaru (n. 1946) este scriitor (publicat şi peste hotare) şi scenarist multiplu premiat, fondator al revistei culturale de circulaţie naţională şi internaţională Punctul critic şi al Festivalului Internaţional „Zile şi nopţi de literatură“ – Neptun, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România şi actual preşedinte al COPYRO – Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor.

Cel mai recent volum al său, Ieşirea din Pustie (Ed. Polirom, 2021), aparţine stilului funcţional beletristic, curentului literar postmodernist, genului literar epic, speciei literare a romanului politic (s-ar putea argumenta şi în favoarea tezei romanului istoric: epoca este zugrăvită corect şi amănunţit, personajele şi evenimentele istorice importante sunt prezente, însă – precizare importantă! – nu fac parte din intriga propriu-zisă, chiar dacă alcătuiesc un cadru care apasă greu asupra acesteia).

Tomul, publicat în bune condiţii editoriale, atent corectat şi tehnoredactat, este tipărit pe hârtie albă, de calitate superioară, rezistentă în timp.

Stilul individual al autorului se caracterizează prin calităţi literare de multă vreme recunoscute în critica noastră de specialitate, astfel încât nu mai este cazul să zăbovim asupra acestora. Ne vom mulţumi să menţionăm doar faptul că ne-a bucurat lipsa aproape totală a limbajului licenţios (excepţii incidentale apar doar în ultimele pagini), atotprezent în operele majorităţii scriitorilor contemporani; E. Uricaru reuşeşte în mod natural, fără efort vizibil, să ocolească exprimarea neelegantă, chiar şi atunci când redă sordidul.

Subiectul romanului urmăreşte, în Republica Populară Română, destinul unui copil/adolescent/tânăr, „cititor fruntaş“ şi posesor al unei memorii aproape miraculoase (împreună cu alte sporadice amănunte situate la limita firescului – fără a o depăşi într-un mod incontestabil –, capacitatea cognitivă ieşită din comun a personajului principal ne poartă subtil cu gândul spre volumul de debut al autorului, subintitulat proze fantastice), provenit dintr-o familie persecutată sistematic de Partidul Muncitoresc Romîn pentru că dăruise Armatei Regale mai mulţi aviatori care au luptat (şi s-au distins) în războiul antisovietic.

Eroul nostru, în drumul său spre maturitate, descoperă lumea prin intermediul cărţilor (inclusiv al celor interzise de propaganda oficială), dar şi prin interacţiuni (căutate ori întâmplătoare) cu exponenţi ai vechii „Românii“ (o ţară, va remarca el uluit, cu totul străină, chiar exotică, în care cetăţenii relaxaţi şi manieraţi nu suferiseră sub oblăduirea încrâncenată a vreunui „Tata Ghiţă“ dedicat epurării ideologice ori a vreunui „mare popor vecin, tovarăş şi prieten“). Idila cu fiica omului de încredere al lui Gh. Gheorghiu-Dej, ramificaţiile nesfârşite (perpetuate paranoic, absurd, ridicol, prin vigilenţa unor activişti pe cât de zeloşi, pe atât de limitaţi intelectual) ale asasinării lui Lucreţiu „Paşcanu“, precum şi descoperirea bulversantă că teancurile de „capodopere ale marxism-leninismului“ adună între copertele severe doar … pagini albe (nimeni, nici măcar mai-marii noii orânduiri, nefiind curios să le citească!) îi vor deschide definitiv ochii, determinându-l să devină scriitor.

Reprezintă, oare, aşa cum ne sugerează E. Uricaru, lectura (însoţită sau nu de actul artistic al scrisului) o cale de a „ieşi din Pustie“? Credem că da. Astăzi mai mult decât oricând, în contextul îngrijorătoarei reînvieri (cu gir oficial în întregul Occident!) a unor fenomene tipice totalitarismului socialist, în forme („corectitudine politică“, „justiţie socială“, „noul“ trend „cancel culture“ etc.) care se pretind (nu tocmai convingător) „de catifea“.

Citind Ieşirea … cu plăcere şi interes, dar şi cu strângere de inimă, nu doar că ajungem să înţelegem mai bine istoria – am putea chiar ajunge să înţelegem că nu trebuie să o repetăm.