ŞTEFAN BOLEA, SECOLUL MESIANIC

În recenta sa carte (Secolul al XIX-lea în doi mesianici chibzuiţi şi un vizionar mistic. Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, prefaţă de Oana Camelia Şerban, Iaşi: Cartea Românească Educaţional, 2020), academicianul Eugen Simion reconstituie procesul de creare a Principatelor Unite prin analiza impactului a trei personalităţi de prim rang ale culturii române din secolul „naţiunilor“: „vizionarul“ Nicolae Bălcescu şi mesianicii „chibzuiţi“, Mihail Kogălniceanu şi Ion Ghica.

Înainte de a-i prezenta pe cei trei, Eugen Simion foloseşte o strategie epică balzaciană (la fel ca unul din eroii săi, Ion Ghica), prezentând scena. Reconstrucţia veacului în care au activat cei trei se bazează pe cel puţin şapte concepte fundamentale, cu valoare mitologică. Primul este cel al revoluţiei: „Revoluţia Franceză […] devine contagioasă. Contagioasă, provocatoare şi productivă“ (p. 39) Al doilea – unul din cele cruciale – se referă la naţiune: „Intelectualii români de la 1848, care vor eliberarea lor de sub turci, ruşi şi austro-ungari, au ca deviză principiul naţionalităţii, cu tot ceea ce cuprinde el: afirmarea limbii şi a culturii naţionale, drepturile istorice, tradiţiile spirituale etc.“ (pp. 40-1). Trebuie insistat îndeosebi asupra contextului istoric: „Să nu pierdem din vedere că, în această perioadă de schimbare (1840-1860), românii erau încă, de patru secole şi mai bine, sub turci şi că muscalii (ruşii) […] se instalaseră deja, după 1828, în Principate. […] În Transilvania, situaţia este mai clară (dar nu mai fericită): românii nu sunt recunoscuţi ca naţiune de sine stătătoare, rămân o majoritate de iobagi fără drepturi“ (p. 53). În continuare, mitul progresului („«Progres», «reformă», «propăşire» – sunt termeni ce se repetă în textele acestor scriitori decişi să fie în pas cu civilizaţia europeană“ – p. 41) are drept pandant Le Mal du siècle, sentimentul de istovire, de epuizare şi de degenerescenţă (de la Byron la Baudelaire). Al cincilea concept se referă la spiritul voiajor, călătoria romantică ducând la explozia genurilor confesiunii (pp. 46-7). În penultimul rând, politica devine „sufletul omului modern“: „Peste tot în Europa scriitorul devine pedagog, îndrumător al naţiei sale, un spirit conspirativ şi insurgent“ (p. 48). De pildă, Bălcescu participă activ la Revoluţia pariziană din 1848 şi smulge simbolic o bucată de catifea de pe tronul lui Louis-Philippe, pe care i-o trimite lui Alecsandri: „Află că naţia cea mare s-a ridicat şi că libertatea lumei s-a mântuit. Minunata Revoluţie […] va schimba faţa lumei. Regele a fugit. Republica e proclamată de toţi“ (pp. 143-4). Şi, în fine, nu putem trece peste mitul istoriei, strict legat de factorul politic, dar şi de „propăşire“ şi de afirmarea naţională (p. 49).

Pentru E. Simion „Bălcescu […] este un spirit profetic, el vrea o ardere de tot, în sens biblic, adică o schimbare radicală, bazată pe ecuaţia cunoscută (libertate, egalitate, fraternitate), lozinca secolului. […] Vrea să ofere un model (un «om de fală») pentru naţia sa şi scrie epopeea despre Mihai Viteazul“ (p. 25). Mai mult, istoricul şi revoluţionarul român poate fi considerat „un mesianic intransigent, «naţionalist» cu vocaţie de martir“ (p. 68). Într-adevăr, Bălcescu are vocaţia martirajului, iar în mesianismul lui intră şi o cuantă plutonică, de parcă simţirea intensă se învecinează cu absolutul morţii. E. Simion citează o scrisoare din 1849 cu reverberaţii teologice a „vizionarului“: „Nimic nu mi se pare mai grozav ca această viaţă, precum nimic nu mi se părea mai dulce decât dacă ne ajuta D-zeu, ca după ce am manifestat un principiu înaintea ţerii noastre şi a lumei, să ne putem jertfi viaţa pentru dânsul“ (p. 151) Mesianismul se întâlneşte cu Weltschmerz-ul romantic, iar peste aspiraţia absolută („idealurile nu se împlinesc. Alege-l pe cel mai imposibil ca să nu se împlinească niciodată“, ne avertiza într-o tabletă Arghezi – p. 43) fâlfâie aripa tanatică. Remarcând viziunea bipolară a secolului al XIX-lea asupra progresului („cu un braţ construieşte, iar cu celălalt pustieşte“ – p. 127), Eugen Simion ţine cont şi de coincidentia oppositorum a mesianismului cu un soi de disperare traumatică, „mioritică“, poate: „Şi poeţii, şi istoricii, şi, în genere, toţi cei care scriu în această perioadă ([…] între 1840 şi 1860) unesc însă în discursul lor mesianismul cel mai înflăcărat cu o tristeţe adâncă, venită de nu se ştie unde, din adâncurile fiinţei noastre sau dintr-o experienţă istorică lungă şi traumatizantă“ (p. 72).

Referindu-ne la Kogălniceanu, la el surprinde, în afara inteligenţei înalte şi educate, spiritul său managerial, gospodăresc: „Pe unde trece sau unde se stabileşte observă şi semnele chibzuinţei sau, dimpotrivă, ale neglijenţei. În Bavaria, de pildă, [Kogălniceanu] remarcă faptul că există «o mulţime de dracină crescând sălbatic şi nelucrată de oameni». Tânărul moldovean are simţ gospodăresc dezvoltat şi îl va avea şi mai târziu, când va intra în parlament sau va fi ministru. Ideea lui statornică este că propăşirea înseamnă, înainte de toate, propăşire materială“ (p. 263). Moderaţia este virtutea sa principală, dublată de „datoria“ modestiei şi de cea a lucidităţii: ceea ce britanicii numesc common sense. În consecinţă, în nişte fragmente memorabile, el evită atât romanomania (de pildă, fantasmele lui Costache Aristia, care-l socotea român pe primul creştin, pe soldatul roman Longinus), cât şi xenomania. „Să ne scoborâm din Ercul“, raţionează Kogălniceanu, „dacă vom fi mişei, lumea tot mişei ne va ţinea…“ (p. 300). Iar xenomania (admiraţia necondiţionată faţă de tot ceea ce vine din străinătate şi dispreţul automat faţă de fondul autohton) este dezavuată cu responsabilitate: „Toţi evgheniştii [nobilii n.n.] […] ştiu franţozeşte, şi unii şi nemţeşte; mai toţi cunosc literatura acestor naţii, mai ales pre autorii romancieri. Care oare sunt acei ce cunosc numai ceva limba şi literatura românească? Poate doi-trii. […] Poate socotesc că literatura noastră n-are nimic vrednic de însemnat? Se înşală; deşi puţin, dar tot are îndestul ca să răsplătească pre acel ce şi-ar jărtfi o parte a vremei sale întru cultivarea ei. Şi chiar de n-ar avea încă nimică bun, tot ar trebui s-o ocrotească ca să producă măcar în viitor. Geniul se află în toate naţiile şi în tot pământul; are trebuinţă numai de slobozenie, ocrotire şi prilejuri, ca să se arate“ (p. 309). În textul publicat în 1840 în Dacia literară, Kogălniceanu anticipează poziţia lui Maiorescu din „Direcţia nouă în poezia şi proza română“ (1872), conform căreia „unul din semnele înălţimii culturei este tocmai de a părăsi cercul mărginit al intereselor mai individuale şi, fără a pierde elementul naţional, de a descoperi totuşi şi de a formula idei pentru omenirea întreagă […] Întrebarea este numai dacă o poate face ca un soţ de asemenea sau ca un rob supus“ (p. 31). De remarcat autonomia orgolioasă a celor doi creatori şi încrederea necomplexată în ei înşişi şi în cultura lor, care întorsese spatele minoratului.

Ion Ghica este „un gânditor cu picioarele pe pământ, interesat nu de spectacol, ci de succesul acţiunii“ (p. 436). Tactician al Revoluţiei din 1848, vrea „ca românii din Transilvania să se înţeleagă cu maghiarii şi, împreună cu Bălcescu faţă de care are o mare afecţiune face diligenţe în acest scop“: „Dacă maghiarii ar triumfa fără ajutorul românilor, nu se va face nimica bun pentru români, iar dacă ar triumfa prin cooperarea românilor, atunci maghiarii nu vor putea să tăgăduiască sau să nu recunoască drepturile naţionale ale românilor; căci altfel poate vorbi omul când are arma în mână“ (p. 436). Are „o fire adaptabilă, dar, ca diplomat, el a ştiut să aleagă soluţiile bune pentru ţara sa“. Mai mult, este „un spirit practic, lucid, fixat ideologic la jumătatea drumului între un sincronism cumpătat şi un organicism raţional şi productiv adaptat circumstanţelor din Ţările Române“ (p. 501).

Ce-i uneşte pe cei trei eroi (profetul mitologizant Bălcescu, constructorul „meliorist“ Kogălniceanu şi diplomatul intuitiv Ion Ghica)? În special „mesianismul, simţul ardent patriotic, credinţa lor comună în «Principiul Naţionalităţii»“ (p. 26). Mai mult, dintr-o perspectivă pragmatică, îi aduce sub acelaşi semn succesul întreprinderii lor (postum pentru Bălcescu), pentru că au fost la înălţimea momentului kairotic, creând o ţară.