MARTA PETREU: LIVIU RUSU, 120 DE ANI DE LA NAŞTERE

Liviu Rusu (n. 9 noiembrie 1901, Sărmaşu, Austro-Ungaria – d. 17 decembrie 1985, Cluj-Napoca) a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie la Cluj (1920-1925); din 1923, graţie psihologului Fl. Ştefănescu-Goangă, foarte generos în angajarea studenţilor dotaţi din facultate şi totodată foarte abil în crearea de posturi, a devenit preparator la Institutul de Psihologie al Facultăţii; din 1929, conferenţiar, specializîndu-se pe parcurs în estetică. Doctor în filosofie, specialitatea psihologie, al Universităţii „Regele Ferdinand I“ din Cluj, cu teza Selecţia copiilor dotaţi (1928). În anii 1928 şi 1929 urmează cursuri la universităţile din Leipzig, Berlin, Hamburg. Parcurge treptele ierarhiei universitare pînă la nivel de conferenţiar, apoi docent, şi publică mai multe cărţi de psihologie. Între 1933 şi 1935, studiază estetica la Paris, dîndu-şi, sub conducerea profesorului Charles Lalo, titularul Catedrei de Estetică de la Sorbona, al doilea doctorat, avînd ca teză principală Essai sur la création artistique. Contribution à une estétique dynamique (1935; cartea a apărut la Paris la Librairie Félix Alcan)^[1], iar ca teză secundară Le sens de l´existence dans la poésie populaire roumaine (1935)^[2]. Din 1 octombrie 1938, a ocupat Catedra de Estetică din facultate (aceeaşi la care jinduia, încă din 1920, Blaga; angajarea esteticianului la această catedră s-a făcut nu în urma vreunei concurenţe neloiale din partea sa, ci pur şi simplu pentru că aşa au hotărît „marii profesori“ din universitate, care se jucau de-a zeii şi cu posturile vacante, şi cu candidaţii).

A scris meticulos, de-a dreptul ticăit, cu o cunoaştere de fond a filosofiei universale şi a culturii române, pe teme de estetică şi istoria culturii româneşti. După schimbările aduse de Legea învăţămînului din 1948, a devenit cercetător la Biblioteca Filialei Cluj a Academiei, unde era şi Blaga. A fost reintegrat în învăţămînt în 1961, din păcate pentru învăţămîntul filosofic românesc nu la secţia de Filosofie a Facultăţii de Istorie şi Filosofie, unde ar fi fost un excelent profesor de estetică, ci la Facultatea de Filologie, unde a predat literatura universală şi comparată.

Este autorul unui valoros şi original sistem de estetică, formulat pas cu pas începînd cu doctoratul său francez, Essai sur la création artistique, şi continuat cu Estetica poeziei lirice (1937) şi Logica frumosului (1946). Spre deosebire de estetica tradiţională, care se ocupă de operă, Liviu Rusu schimbă în mod original accentul şi porneşte dinspre problema creaţiei, căci din ea „decurg toate celelalte“. Intenţia lui a fost să dea o explicaţie validă ştiinţific pentru activitatea de creaţie^[3], aşa că a recurs sistematic nu numai la formaţia sa de filosof şi în particular de estetician^[4], ci a valorificat din plin formaţia de psiholog, care recunoaşte existenţa psihismului inconştient. Liviu Rusu a stabilit că rădăcina cea mai adîncă şi îndepărtată a creaţiei se află în sensibilitatea generală a organismelor animale vii, care reacţionează pentru a corecta un dezechilibru intern. În problema inconştientului, Liviu Rusu preia sugestii din psihanaliză, din Pierre Janet (despre care remarcă în mod just că s-a ocupat de inconştient înainte de Freud), din Freud şi, mai ales, din Jung; pe urmele lui Jung, care a descris inconştientul ca alcătuit din cel personal şi cel colectiv, Liviu Rusu vorbeşte despre inconştientul dobîndit şi cel înnăscut. Actul creator al artistului ţinteşte să corecteze „un dezechilibru [interior] sau un conflict sufletesc“, dar nu prin mijloacele activităţii practic-utile, ci, din contră, printr-o „reacţie la tendinţele primitive“ sau „inferioare“; fiind o reacţie de echilibrare, arta are o esenţă „dinamică“. Aşa cum pentru Schopenhauer omul are acces la cunoaşterea lucrului în sine deoarece poate coborî în el însuşi şi se poate autocunoaşte, şi pentru Liviu Rusu artistul are acces la „eul originar“, pe care îl atinge plonjînd în adîncurile subiectivităţii proprii; iar „plonjînd în sine, omul triumfă asupra naturii sale primitive“ şi creează contra pornirilor sale strict biologice. Actul creaţiei este dinamic, trece prin mai multe faze, patru la număr: faza inconştientă pregătitoare, faza inspiraţiei, faza elaborării şi faza executării. Esteticianul se opreşte pe larg asupra fiecăreia, argumentîndu-şi mereu soluţia cu exemple luate din biologie, psihologie, biografii sau memorii ale creatorilor. Se observă preferinţa sa, de factură romantică, pentru autorii geniali şi „demonici“ (Goethe e unul dintre cei mai des citaţi).

Ocupîndu-se de procesualitatea creaţiei cu accentul pe autor, Liviu Rusu evită şi biografismul, şi interpretarea psihanalitică; el caută „trăsăturile fundamentale“ şi „intenţionalitatea“ actului creator. Trăsătura biologică în care se înrădăcinează în ultimă instanţă arta, şi anume tendinţa de echilibrare a dezechilibrelor, presupune că temeiul ultim al naşterii artei este, după cum a observat Marian Papahagi în studiul pe care i l-a dedicat, un element iraţional. Ca rezultat al creaţiei, opera de artă va fi însă descrisă, în Logica frumosului mai ales, în termeni predominanţi de raţionalitate; acest fapt nu reprezintă o contradicţie a gîndirii lui Liviu Rusu, ci descrierea exactă a procesului spiritual pe care îl săvîrşeşte creatorul: în opera sa, acesta „exprimă un anumit fond psihic“; dar araţionalul şi iraţionalul fondului psihic în dezechilibru, prin însuşi faptul formulării în cadrele stilului, cîştigă comprehensibilitate şi raţionalitate^[5]. Deoarece adîncimile ultime ale sufletului artistului au „o semnificaţie universală“, căci reprezintă inconştientul colectiv universal al umanităţii, creatorul, punînd în formă estetică străfundurile sale individuale, atinge de fapt universalitatea, spune Liviu Rusu, valorificînd sugestii din psihologia analitică a lui Jung. În Estetica poeziei lirice (ediţia întîi, 1937; ediţia a doua, 1944, cu două capitole adăugite), Liviu Rusu adaugă cuplul conceptual „eu empiric“ şi „eu originar“, cu mare valoare explicativă. Artistul are nu numai un „eu empiric“ (cum are toată lumea; în termenii lui Jung, corespunde inconştientului personal al fiecărui om), ci şi un „eu originar“ sau „artistic“; „eul originar este de natură colectivă: el se compune din esenţialităţile care formează legătura comună între individualităţi, precum şi legătura cu tot restul lumii. Ajunşi în lumea eului originar nu mai întîlnim antagonisme între euri, ci numai acorduri“, observă, jungian şi fenomenologic^[6], esteticianul. Poetul liric (şi în general marii artişti, din orice artă) creează nu din interiorul sentimentului, ci din interiorul „eului originar“, iar poezia lirică nu este a sentimentului, ci a „eului originar“, fapt care îi permite să exprime, în forme stilistice predeterminate, „esenţa primordială a existenţei umane“. După Liviu Rusu, există trei feluri de personalităţi artistice, şi anume tipul simpatetic, tipul demonic echilibrat, tipul demonic expansiv, fiecare exprimînd o anumită viziune asupra lumii.

Liviu Rusu a fost un estetician cu o mare putere de pătrundere pentru mecanismele lirismului, dar nu numai, şi e regretabil că într-o ţară cu atît de mulţi poeţi buni şi atît de multe comentarii superficiale despre poezie, estetica lui, fecundă pentru hermeneutica profunzimilor poeziei lirice, este de fapt ignorată. Nimeni nu a elogiat poetul liric la nivelul de înţelegere pe care l-a avut el. În Logica frumosului (1946), rectificîndu-şi şi completîndu-şi afirmaţii parţiale din Essai sur la création artistique, estetica sa se aliază cu axiologia, iar autorul conchide că obiectul esteticii este „frumosul“, singura valoare care îşi are scopul în ea însăşi.

Cîtă vreme a predat cursuri de estetică, a format esteticieni valoroşi, precum cerchiştii Victor Iancu, Radu Stanca şi I.D. Sîrbu, care i-au fost pe rînd asistenţi.

Bibliografie

Liviu Rusu, Selecţia copiilor dotaţi, Cluj, Tipografia „Cartea Românească“ S.A., 1929

–, Goethe – cîteva aspecte –, Cluj, Tipografia Naţională S.A., 1932.

–, Essai sur la création artistique, Paris, Librairie Félix Alcan, 1935.

–, Le sens de l´existence dans la poésie populaire roumaine, Paris, Librairie Félix Alcan, 1935.

–, Estetica poeziei lirice, Cluj, Editura Institutului de psihologie al Universităţii, 1937; ed. a II-a, revăzută şi completată, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944.

–, Logica frumosului, Cluj, Editura Institutului „Regele Ferdinand I“, 1946.

–, Eschil, Sofocle, Euripide, Bucureşti, Editura Tineretului, 1961.

–, Eminescu şi Schopenhauer, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966.

–, Viziunea lumii în poezia noastră populară. De la resemnare la acţiunea creatoare, cu un rezumat în franceză, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967.

–, Essai sur la création artistique. Contribution à une esthétique dynamique (1935), ed. a doua, Bucureşti, Univers, 1972.

–, Scrieri despre Titu Maiorescu, Bucureşti, Cartea Românească, 1979.

–, De la Eminescu la Lucian Blaga şi alte studii literare şi estetice, Bucureşti, Cartea Românească, 1981.

–, Eseu despre creaţia artistică. Contribuţii la o estetică dinamică (1935), studiu introductiv de Marian Papahagi, trad. de Cristina Rusu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989.

–, Opere, vol. I, Lucrări de psihologie experimentală şi aplicată, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Vasile Voia, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2004.

Vasile Voia, Liviu Rusu. Adevăr şi valoare, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2018.

^[1]     Teza principală de doctorat a apărut în România, în franceză, abia în 1972, iar în română în 1989, după moartea autorului.

^[2]     Textul este o splendidă lucrare de filosofia culturii, construită inductiv, pe baza interpretării poeziei populare româneşti.

^[3]     Foarte probabil, după modelul conducătorului său de doctorat, căci profesorul Charles Lalo (1877-1953) era orientat spre crearea unei estetici în acord cu ştiinţa contemporană; estetica sa se inspiră din sociologia lui Émile Durkheim şi psihologie.

^[4]     Cu rigoarea unui profesor occidental, Liviu Rusu precizează de fiecare dată autorii care au mai scris despre problemele pe care le abordează el. Max Dessoir, Theodor Lipps, Ed. von Hartmann ş.a., frecvent citaţi, au fost esteticieni de la care a preluat în mod declarat argumente sau care l-au inspirat în formularea argumentelor proprii.

^[5]     Vezi consideraţiile foarte interesante făcute pe această temă de Marian Papahagi în prefaţa sa la volumul Eseu despre creaţia artistică. Contribuţii la o estetică dinamică (1989).

^[6]     Liviu Rusu citează frecvent din C.G. Jung şi Edmund Husserl.