I. Negoiţescu: Declaraţie (II)

Banii pentru revistă îi primeam lunar fie prin avocatul Fruma, fie printr-un domn ZADIG. Şi în acest caz, din cauza lipsei de combativitate politică, liberalii (inclusiv cei din Bucureşti) s-au arătat nemulţumiţi şi începând de la numărul 4 nu ne-au mai dat bani, aşa că ultimele 2 – 3 numere ale „Revistei cercului literar“ le-am scos cu contribuţia bănească a profesorului MIHAI KERNBACH (în calitatea sa de decan al Facultăţii de Medicină), profesorului CONSTANTIN DAICOVICIU (în calitate de decan al Facultăţii de Litere) – ambii membri ai Partidului comunist – şi profesorului EUGENIU SPERANŢIA (decan al Facultăţii de Drept – tătărăscian). Aceşti bani ne-au fost daţi prin intermediul ŞTEFANEI KERNBACH (actualmente soţia doctorului MIRCEA STERIADE, dela Institutul Pavlov din Bucureşti) – de asemeni membră^[1] a Partidului comunist.

La şedinţele tineretului universitar liberal mai veneau, înafară de scriitorii amintiţi, vreo cincisprezece studenţi, dintre care îmi reamintesc pe ALEX. ODEŞTEANU (actualmente avocat în Bucureşti), V. LUCACI, JOJA, LUCA (actualmente medici în Cluj), CEPARIU, BEŞE (atunci studenţi la Drept, a căror urmă am pierdut-o). Preşedinte a fost la început V. Lucaci, dar fiindcă noi aranjasem un bal cu scopul de a aduna fonduri pentru „Revista cercului literar“ şi Lucaci n-a vrut să pună banii la dispoziţie, am manevrat în aşa fel (cu asentimentul prietenilor mei scriitori), încât să fiu ales eu ca preşedinte în locul lui Lucaci.

În cadrul activităţii mele efectiv politice, am participat în Ianuarie 1945 la un congres al tineretului liberal, care s-a ţinut la Sinaia, sub preşedinţia lui Mihai Fărcăşanu, congres la care am ţinut o scurtă cuvântare cu tema: libertatea culturii. Cu această ocazie, o persoană al cărui nume nu mi-l reamintesc, şi care participa la congres, mi-a propus să fiu găzduit o noapte la vila lui CONSTANTIN NOICA, ruda sa, ceea ce am acceptat bucuros, căci eram încântat să-l cunosc pe acest filosof, autor al unei cărţi despre Kant, pe care o socoteam printre cele mai valoroase lucrări de filosofie scrise la noi. Invitaţia fusese făcută cu ştirea lui C. Noica, dornic, de asemeni, să mă cunoască din pricina articolelor mele publicate în revista filosofică „Saeculum“. În discuţia purtată atunci cu Noica (căruia nu i-am spus că am fost legionar, aşa că el n-a ştiut niciodată) i-am arătat că deşi respect valoarea intelectuală a generaţiei sale, din care făceau parte de asemeni un Mircea Eliade şi un C. (sic!) Cioran, o consider totuşi o generaţie depăşită, legată de falimentul legionarismului. Noica a recunoscut falimentul legionarilor, dar nu socotea că formula liberală ar putea să-i ia locul.

După congres, am plecat cu tatăl meu, cu maşinile, la Bucureşti şi reţin că, invitat fiind, am făcut o vizită acasă la Mihai Fărcăşanu, unde se aflau câteva persoane, printre care avocatul Fruma şi un tânăr BRĂTIANU. Nu reţin natura discuţiilor de acolo; am fost invitat de asemeni la un mic banchet la Capşa, dat în cinstea unui oarecare BERCOVICI.

În cadrul aceleiaşi activităţi politice, am făcut parte din comitetul studenţesc pe universitate, al blocului partidelor democratice, din care mai făcea parte, înafară de mine – ca liberal – un comunist – Pavel Apostol, care folosea atunci vechiul său nume maghiar^[2], un socialist şi un ţărănist pe care nu mi-i amintesc. Comitetul nostru a funcţionat şi după 6 Martie^[3], când am participat la o şedinţă prezidată de Dr. Petru Groza, cu scopul clarificării situaţiei universităţilor română şi maghiară din Cluj, şedinţă la care au participat membrii comitetului şi decanii facultăţilor. În aceeaşi calitate, am fost după 6 Martie la Cluj, cu Pavel Apostol, spre a trata cu delegaţia studenţimii maghiare problema înţelegerii dintre tineretul român şi maghiar, tratative la care au luat parte de asemeni profesorii MIHAI KERNBACH^[4] şi ALEXANDRU ROŞCA^[5]. Spre a sublinia această poziţie progresistă a mea, în opoziţie cu atitudinea partidului din care făceam parte, Radu Stoichiţia m-a elogiat în ziarului comunist „România viitoare“.

Nu e mai puţin adevărat însă că, la şedinţele tineretului universitar liberal, se punea mereu problema luptei cu comuniştii. Totuşi nu-mi amintesc să se fi organizat nici o acţiune concretă, înafara dispoziţiei de a participa alături de naţional-ţărănişti la manifestările lor de stradă.

După reîntoarcerea la Cluj, în vara anului 1945, am mai participat la o şedinţă liberală în casa preotului CUREA, prezidată de IVAN (funcţionar la Banca Naţională) şi alta la un club, prezidată de profesorul ALEXANDRU LAPEDATU^[6], la care reţin prezenţa unui bancher GHIRCOIAŞ, şedinţe care m-au decepţionat prin problemele perimate puse în discuţie (legate de dorinţa cercurilor economice-financiare liberale de a-şi păstra privilegiile). Încât cu aceasta am renunţat la orice activitate alături de liberali. De altfel şi ceilalţi prieteni ai mei renunţaseră unul câte unul să mai vină la vreo şedinţă. Singurul eveniment mai remarcabil din această perioadă a fost la un moment dat sosirea la Cluj a lui VASILE NETEA, care mi-a pus problema apariţiei la Cluj a unui ziar şi mi-a cerut să-i fac^[7] propuneri în vederea alcătuirii redacţiei.

Dintre colaboratorii „Revistei cercului literar“, Ovidiu Drimba şi Cornel Regman s-au înscris chiar de la început la liberalii tătărăscieni, Ion D. Sîrbu, îndată după întoarcerea la Cluj, a trecut la naţional-ţărănişti, ca redactor la ziarul lor. Nicolae Balotă, care n-a fost niciodată liberal, a avut atunci activitate ziaristică la naţional-ţărănişti.

La Sibiu am desfăşurat, de asemeni, în anii 1944 şi 1945 o intensă activitate literară, prin cenaclurile Cercului literar, care se ţineau în casa profesorului Jaquier sau uneori la mine. La aceste cenacluri politica era cu desăvârşire exclusă: putea să participe oricine şi adeseori se găseau acolo comunişti, alături de „istorici“. Atât la Sibiu cât şi la Cluj (până în 1947) a participat în permanenţă la aceste cenacluri STEFANA KERNBACH, care a rămas până acum membră de partid. Îmi aduc aminte că au luat parte, ca invitaţi, o dată sau de două ori, profesorii LIVIU RUSU (pe vremea aceea comunist) şi C. DAICOVICIU. Desigur că discuţiile se purtau de pe poziţiile idealist-reacţionare ale principiului „artă pentru artă“. Iar astăzi nu mi se mai pare întâmplător faptul că scriitorii ce alcătuiau baza cenaclelor intraseră în rândul partidelor istorice, care luptau activ împotriva comunismului. Chiar profesorul Henri Jaquier care simpatiza forţele progresiste (soţia lui, Lia Jaquier, a fost imediat după 23 August membră a Uniunii Patrioţilor şi a ţinut un discurs public în piaţa Sibiului, cerând pedeapsa cu moartea pentru criminalul de război MACICI^[8]), şi care a fost exclus de guvernul francez din Misiunea franceză pentru adeziunea la noua Românie progresistă, nu reuşise încă pe atunci să se dezbare de ideea reacţionară a „artei pentru artă“, a neutralismului politic în literatură.

La cenaclurile Cercului literar participau de obicei, citindu-şi lucrările sau discutând: Lucian Blaga, Victor Iancu^[9] (era atunci redactor la ziarul naţional-ţărăniştilor din Sibiu^[10]), profesorul Umberto Cianciolo, de la catedra de Italiană, cu soţia lui ETA CARANICA (sora poetului NICOLAE CARANICA, fugar la Paris, actualmente măritată cu doctorul N. BOERIU din Cluj, profesoară la Institutul de Artă din Cluj şi cunoscută ca scriitoare sub numele ETA BOERIU), scriitorul german WOLF AICHELBURG (pe care l-am cunoscut la Sibiu în toamna lui 1944), iar dintre noii studenţi, RADU ENESCU, OVIDIU COTRUŞ, VIORICA GUI (pe care i-am cunoscut tot în toamna 1944) şi bine înţeles toţi colaboratorii revistei, pe care i-am amintit în altă parte. La Cluj, s-au mai adăugat, ca studenţi noi: RADU IENCICA, DELIA GIURGIU^[11], ION LUNGU (care cred că a apărut încă din 1944).

În anul 1945 am scris la ziarul comunist din Cluj „Tribuna“^[12] (la invitaţia lui Pavel Apostol şi Ioanichie Olteanu, redactori acolo) cronici dramatice. Am mai publicat atunci literatură la revista „Democraţia“ din Bucureşti, condusă de ANTON DIMITRIU^[13].

La campania alegerilor din 1946 nu am luat parte, căci eram complet rupt de liberali.

În toamna lui 1946, m-a vizitat acasă Pavel Apostol şi mi-a propus să particip, împreună cu prietenii mei, la organizarea unei reviste săptămânale de cultură subvenţionată de partidul comunist. După consultarea prietenilor mei, am acceptat în principiu. Am avut convorbiri în acest sens cu profesorul MIHAI KERNBACH şi PAVEL APOSTOL, care mi-a arătat că partidul comunist are nevoie de garanţii în privinţa sincerităţii noastre şi ca atare ne cere ca, în vederea alcătuirii redacţiei, să devenim membri de partid. Am răspuns că, dacă aceasta nu implică schimbarea orientării noastre estetice şi nu aduce cu sine nici antrenarea noastră în activitatea politică propriu zisă, sunt de acord. Aşa s-a făcut că am semnat adeziuni la partid eu, Cornel Regman, Eugen Todoran, Ilie Balea şi cred că şi alţii. Am dus apoi o serie de discuţii la sediul Partidului, cu Pavel Apostol şi persoane al căror nume nu-l mai reţin. Deoarece însă revista nu s-a mai publicat (nu ştiu din ce motive), eu n-am continuat activitatea în sânul Partidului. Regman, Todoran şi Balea au rămas însă membri de partid şi-au avut o activitate susţinută. În ce mă priveşte, eu nu înţelegeam să activez, căci singurul scop al adeziunii mele fusese organizarea acelei reviste literare, în care să-mi pot realiza^[14] vocaţia literară. După decepţiile mele cu legionarii şi liberalii, care pe lângă toate tarele lor politice structurale, îmi arătaseră că îi interesează în primul rând politica şi că, în fond, deşi liberalii propovăduiesc „libertatea absolută a culturii“ totuşi au tendinţa de a subordona cultura scopurilor^[15] lor politice – nu voaim să mă las din nou antrenat în politica propriu zisă. Voiam literatură pură şi consideram că „adeziunea“ mea nu trebuie să aibă decât un sens formal. Ţelurile politice ale comuniştilor îmi erau neclare. Deşi nu mă lega nimic de aspectele economice ale sistemului burghez (n-aveam avere, nici părinţii şi nici rudele mele nu aveau) totuşi nu credeam că prin comunism se poate crea practic o societate mai dreaptă. O singură credinţă era în mine fermă: că fără libertate absolută nu se poate face cultură. Aş fi fost „dispus“ aşa dar să nu mă împotrivesc „experienţei“ politice comuniste, ceream în schimb libertate absolută pentru cultură. Adică: faceţi ce vreţi pe plan social-economic (poate totuşi veţi izbuti să creaţi într-o zi o lume mai bună), – dar lăsaţi-mă să scriu literatură aşa cum vreau eu! Desigur, nu eram atât de naiv încât să-mi închipui că adeziunea mea sau neadeziunea mea are vreo însemnătate deosebită în mersul general al lucrurilor. Comuniştii reprezentau o forţă imensă şi vederile mele literare însemnau doar o picătură de apă în ocean. Problema nu exista decât în cadrul conştiinţei mele: eu trebuia să rezolv pentru mine această problemă – aşa îmi spuneam. Nici prin gând nu-mi trecea că alta era înlănţuirea reală a faptelor: că social-economicul şi ideologicul sunt în strânsă legătură unul cu celălalt; că ideea artei pentru artă reprezenta direct acea orânduire burgheză roasă de nedreptate, de injustiţie; că numai eliberarea socială poate aduce cu sine eliberarea minţilor şi deci adevărata cultură liberă, sănătoasă, legată de viaţă şi de popor. Nu-mi dădeam seama că „artă pentru artă“ reprezenta marasmul şi destrămarea sufletească şi spirituală a orânduirii burgheze, în faza de disoluţie a capitalismului şi imperialismului. Fiindcă nu-mi dădeam seama de sensul adevărat al luptei ce se ducea la noi în ţară, nu observam nici frumuseţea şi măreţia artei luptătoare: eram dispus să remarc numai greutăţile începutului, deficienţele, lipsurile inerente acestei faze, fără să sesizez noul, viul, creatorul. Purtând mereu în mine nostalgia debuturilor mele suprarealiste şi ultra-formaliste, socoteam că arta supremă e rezervată doar unor cercuri de „aleşi“, de iniţiaţi, singuri „capabili“ să priceapă aceste plăsmuiri „fine“. Nu ştiam că, retras în turnul de fildeş, în izolarea sterilă, atrăgând şi pe alţii în lumea visurilor nebuloase şi singulare, dezertez de la cea mai elementară datorie. Aceea de a fi în slujba poporului tău, de a contribui la ridicarea şi luminarea lui; cum nu ştiam că atitudinea mea, prin exemplul rău ce îl dădeam şi altora, îndemnaţi să mă urmeze pe această cărare întunecoasă^[16], contribuie şi ea la frânarea marelui proces de transformare socială pe care îl trăia ţara, în drumul^[17] spre fericirea generală.

În primăvara anului 1947 am plecat la Bucureşti cu scopul de a-mi aranja o bursă de studii în Franţa. Aveam, pentru direcţia Institutului francez, o scrisoare de recomandare din partea profesorului Jaquier (care nu mi-a servit la nimic, deoarece profesorul Jaquier era foarte rău văzut la Institut şi aşa cum am arătat, avea curând să fie exclus din Misiunea franceză şi avea^[18] să rămână în România democrată). În timpul celor câteva luni cât am locuit atunci în Bucureşti, am frecventat diverşi scriitori. Am luat parte la cenaclurile duminicale care se ţineau în casa lui Eugen Lovinescu (criticul murise în 1943 şi aceste cenacluri se ţineau cu îngăduinţa fiicei lui MONICA LOVINESCU şi a mamei ei, doamna BĂLĂCIOIU): am întâlnit acolo pe CAMIL PETRESCU, VLADIMIR STREINU, ŞERBAN CIOCULESCU, POMPILIU CONSTANTINESCU, IOANA POSTELNICU, EUGEN JEBELEANU, IERONIM ŞERBU, MATILDA ULMU, OVIDIU CONSTANTINESCU, FELIX ADERCA, SANDA MOVILĂ, DINU NICODIM şi alţi scriitori pe care în cea mai mare parte îi cunoşteam încă de pe vremea când trăia Lovinescu şi îi revăzusem în decursul vizitelor mele la Bucureşti în anii 1944-47. Se citeau şi comentau acolo lucrări literare scrise conform principiului „artă pentru artă“. Am mai participat şi la cenaclurile din casa Ioanei Postelnicu, de nuanţă ceva mai progresistă, în sensul că se căuta o literatură mai apropiată de popor, fără ca totuşi lucrările scrise pe baza principiului „artă pentru artă“ să fie îndepărtate. Am cunoscut aici pe EUGEN BARBU, STERE POPESCU. Un rol important păreau să aibă în acest cenaclu scriitorul EUSEBIU CAMILAR şi criticul VLADIMIR CHIRNOAGĂ. În urma lecturii unor lucrări ale mele (mi se pare un studiu despre Macedonski şi altul despre Eminescu), Eusebiu Camilar m-a invitat la redacţia „Revistei literare“, unde l-am cunoscut şi pe MIRON RADU PARASCHIVESCU şi împreună mi-au făcut propunerea să devin criticul literar permanent al acestei reviste subvenţionată de regim. Am primit, însă când mi s-a spus că articolele mele trebuie citite de un colectiv şi că trebuie să accept modificările sugerate de acest colectiv, mi-am retras acceptarea. Am primit însă, tot în acea vreme, la propunerea lui Camil Petrescu (cu care ajunsesem în relaţii strânse) să fac săptămânal cronica la ziarul „Fapta“ (condus de Mircea Damian). Şi astfel timp de câteva luni am scris aici articole în care căutam să adopt o linie de promovare a realismului, despre Ion Marin Sadoveanu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Eusebiu Camilar şi alţii. Cu prilejul cronicii despre recentul său volum Euridice, am atacat linia antirealistă pe care se găsea atunci PETRU DUMITRIU, îndemnând să renunţe la formalismul decadent.

În aceeaşi vreme, volumul meu de studii critice Poeţii români (despre Bacovia, Blaga, Eminescu şi Macedonski) a fost încununat cu „Premiul scriitorilor tineri“ al Editurii Fundaţiilor Regale, de un comitet format din Al. Rosetti, Camil Petrescu, Perpessicius, Ş. Cioculescu, Eugen Jebeleanu şi Cicerone Teodorescu.

Eugen Jebeleanu, pe care îl cunoşteam din 1943, m-a invitat la el acasă, iar odată m-a chemat la Societatea scriitorilor, unde împreună cu Cicerone Teodorescu (pe care nu-l cunoşteam încă) mi-au propus să-mi îndrept scrisul pe o linie progresistă, în slujba forţelor înaintate din ţară, să mă apropiu de scriitorii care se puseseră în serviciul Partidului. Fără să refuz direct, am răspuns destul de evaziv, făcând obiecţiuni în ce priveşte „libertatea artei“.

După cum s-a desprins din cele expuse până acum, scriitorii progresişti mi-au întins nu odată mâna cu simpatie, chemându-mă să vin alături de ei, să pun talentul meu^[19] în slujba poporului şi să particip la viaţa literară sănătoasă. Înglodat însă în idealismul meu reacţionar, în mitul înşelător al „artei pentru artă“ n-am ştiut să răspund acestor gesturi frumoase, n-am văzut realitatea, sensul vremurilor şi n-am înţeles care trebuie să fie menirea mea adevărată pe tărâmul culturii româneşti.

M-am împrietenit tot atunci cu Monica Lovinescu şi eram adeseori invitat de doamna Bălăcioiu în casa lor. Prin Monica Lovinescu am cunoscut pe vărul ei HORIA LOVINESCU şi pe prietena ei IRINA HANLIU (măritată apoi cu un inginer ELIADE) – ambii premiaţi în acel an cu premiul asociaţiei „Prietenii lui E. Lovinescu“, pentru lucrările lor literare – şi toţi patru am format un grup care ne întâlneam adeseori, însă pe o bază mai mult prietenesc-sentimentală. Monica Lovinescu activa atunci în rândurile tineretului progresist, fiind prietenă foarte bună şi colaboratoare apropiată – după câte îmi amintesc că-mi spunea ea – a lui MIRCEA MALIŢA. Mi-am dat seama mai târziu după ce am luat cunoştinţă de acţiunea ei trădătoare din străinătate, că urmărea să-şi creeze o platformă „progresistă“ doar pentru a-şi facilita plecarea în Franţa. Pe mama ei, doamna Bălăcioiu, am întâlnit-o odată, prin 1957, la Fondul literar, şi m-a invitat extrem de stăruitor să o vizitez acasă, ca „să vorbim despre Monica“, dar n-am dat curs acestei invitaţii.

După ce m-am întors la Cluj, s-au mai ţinut câteva cenacluri, la Institutul francez local, în care s-a citit odată de către Ovidiu Cotruş poemul dramatic Moartea lui Tizian de Hugo von Hofmannsthal, tradus în româneşte de Doinaş şi de mine, iar altă dată Radu Stanca, în vizită la Cluj, şi-a citit piesa de teatru Oedip salvat. Radu Stanca rămăsese în Sibiu, unde s-a ocupat împreună cu actorul C. ANATOL, de organizarea unui colectiv teatral, ce a stat la baza actualului teatru de stat sibian, la care a funcţionat în permanenţă, până la arestarea mea, ca director de scenă. De la sfârşitul anului 1947 nu s-au mai ţinut cenacluri literare. Totodată, conform cu atitudinea mea ostilă realismului socialist, eu mi-am încetat cu desăvârşire activitatea publicistică, sfătuind şi pe alţii să facă la fel, în aşteptarea „unor vremuri mai bune“.

În anul 1948, cum Misiunea franceză din România se desfiinţase, profesorul Jaquier, care hotărâse să rămână în ţară, supraveghea „Biblioteca franceză“ din Cluj şi în această calitate m-a însărcinat cu munca de bibliotecar acolo. Doar câteva luni, căci apoi Legaţia franceză din Bucureşti a înlocuit pe profesorul Jaquier cu o doamnă franceză mai de încredere. În toamna anului 1949, am fost angajat ca bibliotecar la Institutul Medico-Farmaceutic, al cărui rector era profesorul Mihai Kernbach, iar la 1 aprilie 1950, făcându-se o reducere de schemă, am pierdut acest serviciu. În toamna anului 1950, am fost numit bibliotecar la „Biblioteca Academiei“ din Cluj, datorită directorului acestei biblioteci, prof. DUMITRU POPOVICI. Tot la această bibliotecă funcţiona şi LUCIABLAGA cu care am lucrat multă vreme în acelaşi birou. În discuţiile pe care le aveam cu L. Blaga şi D. Popovici, se manifesta aceeaşi respingere ostilă a literaturii noastre noi. Lucian Blaga mi-a citit diverse poezii ce scria atunci, iar D. Popovici piese de teatru – toate apolitice.

Cu Nicolae Balotă, care ca angajat al Institutului de lingvistică al Academiei lucra des în sălile Bibliotecii şi cu Radu Enescu, angajat al Bibliotecii Universitare ce se afla în aceeaşi clădire cu instituţia mea, aveam de asemeni adeseori discuţii teoretice sau concrete de pe poziţii ostile. Mai cu seamă cu Balotă care se ocupa cu critica filosofică a marxismului; iar cu Enescu am tradus în româneşte lucrarea filosofului existenţialist german – unul din pilonii gândirii reacţionare contemporane – Martin Heidegger, Ce este metafizica?

Eu m-am cufundat, în aceşti ani, în lectura filosofilor idealişti, cu care pur şi simplu mă „drogam“, ca să uit realitatea, în care nu voiam cu nici un chip să mă încadrez. A fost epoca cea mai neagră din evoluţia mentalităţii mele reacţionare. Pe planul scrisului, am încercat justificări teoretice ale poziţiei mele, în schiţarea unui studiu despre ceea ce eu numeam „realismul existenţial“ şi era un realism bazat pe literaturile clasice, pe opere ca cele ale lui Cervantes sau Tolstoi, în sensul unui apolitism absolut, idee absurdă, care ignora cu desăvârţire substanţa socială a operelor luate în discuţie. Am schiţat de asemeni şi o „Poetică“, fundamentată pe formalitatea pură a cuvântului, golind astfel poezia de conţinutul uman, de mesajul ei umanist. Şi chiar dacă, în aceste încercări, nu luam atitudine explicită faţă de realismul socialist, vizam însă prin ele implicit literatura noastră nouă, faţă de care eram în permanenţă, conştient şi inconştient, ostil. Însăşi absurditatea concepţiei^[20] mele, ruptura ei de viaţă şi de popor, a făcut ca încercările, schiţele, în care mă pierdeam, să nu poată prinde chiag într-o lucrare temeinică, dusă până la capăt.

În anii 1948-1949 frecventam destul de des casa profesorului Jaquier, unde mai veneau Nicolae Balotă, Radu Enescu, Radu Iencica, Ovidiu Drimba, Rudolf Schuller (care era asistentul lui Jaquier la Universitatea maghiară) şi unde probelemele literare erau discutate de pe poziţia „artă pentru artă“, fără referiri la literatura nouă. Nu reţin discuţii cu caracter politic, ştiu însă că profesorul Jaquier avea convingerea fermă că nu va fi război. În anul 1950 m-am certat cu profesorul Jaquier, deoarece aflasem că se plânsese lui R. Schuller în legătură cu activitatea mea la „Biblioteca franceză“. Nu am reluat legăturile cu el decât în 1956-57, când am reînceput să-l vizitez, cu prilejul trecerilor mele prin Cluj.

În anul 1948, a venit la mine într-o zi Wolf Aichelburg, care locuia atunci în Bucureşti, ca inspector la Ministerul Învăţământului, şi mi-a spus că e în trecere prin Cluj, spre Satu Mare, unde vrea să treacă graniţa clandestin, pentru a ajunge în Austria. L-am sfătuit să nu rişte o astfel de aventură, mai cu seamă că avea o situaţie atât de bună la Bucureşti. A renunţat, însă ulterior a întreprins din nou o astfel de acţiune^[21] similară şi a fost prins şi condamnat^[22]. Prin anul 1951, am primit de la el o carte poştală, dela canal, rugându-se să-i trimit un pachet cu alimente, ceea ce am şi făcut.

În anii 1950-52, vizitam adeseori locuinţa lui Ion D. Sîrbu, unde mai veneau: Balotă, Enescu, Iencica, Todoran, Dorli Blaga (fiica lui Lucian Blaga), doctorul ARTHUR DAN, Rudolf Schuller, sculptorul ROMUL LADEA şi domnişoare al căror nume nu mi-l reamintesc. Era o atmosferă foarte veselă şi gălăgioasă, presărată desigur cu discuţii în legătură cu cărţi citite de unii dintre noi sau cu glume politice. În discuţiile pe care le aveam eu personal cu Sîrbu, sau împreună cu Enescu şi Balotă la Bibliotecă, unde el ne vizita uneori – Sîrbu manifesta deopotrivă o aversiune puternică faţă de burghezie (în calitatea lui de fiu de muncitor) şi o critică vie la adresa partidului comunist. Îmi aduc aminte în acest sens, că ne-a prezentat alfabetizarea – la care lua şi el parte, ca profesor – drept o farsă. În culori^[23] negre ne-a prezentat şi situaţia muncitorilor din Valea Jiului, de unde era el de origine. Sîrbu mi-a dat să-i citesc odată o schiţă a lui, în care satiriza pe poetul Baconski şi implicit realismul socialist, iar altă data o schiţă satirică la adresa baronilor maghiari, cum şi o comedie^[24] Căţelul (al cărei subiect nu mi-l amintesc). Deşi îi apreciam^[25] verva, totuşi aveam mari rezerve în faţa acestei literaturi a lui Sîrbu, pe care o consideram minoră. Din cauza acestor rezerve, care îl nemulţumeau, raporturile mele cu Sîrbu au început să se răcească. În toamna anului 1952, când scriitorul ION AGÂRBICEANU a împlinit vârsta de 70 de ani, aflând că L. Blaga, D. Popovici, L. Rusu şi Ion Breazu vor să-i facă o vizită omagială, am propus lui Radu Enescu, Balotă, Sîrbu şi Todoran să facem şi noi acelaşi lucru. Am aranjat această vizită prin fiica lui Agârbiceanu, care îmi era prietenă. Omagiul nostru s-a concretizat în câte o alocuţiune. Eu am vorbit despre romanul social în opera lui Agârbiceanu, relevând meritele scriitorului în această direcţie, aşa cum au fost recunoscute ulterior de critica noastră progresistă. La câteva zile după sărbătorire, Sîrbu a făcut o nouă vizită, beat, la casa lui Agârbiceanu, unde s-a purtat foarte necuviincios cu fiica scriitorului. Drept urmare^[26], am rupt cu totul legăturile mele cu Sîrbu.

Prin anul 1951, doctorul Dan, care lucra la o clinică psihiatrică mi-a spus că are ca pacient pe scriitoarea Lucia Demetrius, cu care s-a împrietenit şi că, la dorinţa ei, vrea să organizeze în casa lui o întâlnire a noastră cu ea. Am fost de acord. La această întrunire^[27], la care Lucia Demetrius a venit însoţită de pictoriţa scenografă MARGA ENE, şi la care au participat vreo zece persoane (nu reţin cine anume), scriitoarea ne-a citit o nuvelă a sa concepută pe linia „artă pentru artă“, în contradicţie cu piese realist-socialiste ale aceleiaşi autoare, ce se reprezentau pe scena Teatrului naţional din Cluj. La sfârşitul lecturii, cerându-mi-se părerea, ca critic am început prin a pune o problem etică, întrebând-o pe Lucia Demetrius, când e ea sinceră, când scrie dramă realist-socialistă sau când scrie nuvelă decadentă? Surprinsă şi intimidată, Lucia Demetrius a izbucnit în plâns şi întrunirea a devenit penibilă. Recunosc că am pus atunci întrebarea, din antipatie faţă de faptul că scriitoarea „trădase“ principiile estetice ale lui Lovinescu, a cărui adeptă fusese înainte, şi se raliase literaturii noi. Deci, critica mea nu era mânată de o năzuinţă constructivă, ci dimpotrivă.

În anul 1952, simţind că mă aflu într-o înfundătură, şi socotind că poate totuşi ar trebui să încerc o ieşire, o colaborare literară, o revenire în literatura vie, l-am rugat pe Cornel Regman, care se situase mai demult pe linia realismului socialist şi era redactor la revista „Almanahul literar“, să-l întrebe pe A. Baconski, care conducea „Almanahul“, dacă e dispus să discute această problemă cu mine şi dacă răspunsul ar fi afirmativ, să-l poftească la mine acasă. Întreprindeam aceasta, deoarece Regman mă sfătuise în repetate rânduri să părăsesc poziţiile mele „învechite“, spunându-mi că pentru el marxismul însemnase, în critică, o adevărată deschidere de orizonturi. Pe de altă parte şi Radu Stanca, pe care îl vizitasem de câteva ori la Sibiu, unde se dedicase cu totul teatrului şi avusese succese pe urma aplicării realismului socialist, conform viziunii regizorale a lui Stanislavski, mă sfătuise în acelaşi sens. Baconski a răspuns că acceptă întrevederea^[28], dar în ziua fixată n-a venit şi nici n-a mai dat vreun semn că ar fi dispus să stea de vorbă cu mine. Desigur, dacă dorinţa mea ar fi fost adâncă, reală, aş fi stăruit sau aş fi găsit altă modalitate de a ajunge la colaborare.

Între anii 1949-1952 m-am împrietenit şi cu MIHAI RĂDULESCU, care a locuit atunci la Cluj, fiind angajat ca violonist în orchestra Operei. Am avut cu el numeroase întrevederi şi convorbiri, în care am constatat că vederile noastre în literatură şi artă se aseamănă. M. Rădulescu mi-a transmis salutări din partea lui Constantin Noica, cu care era prieten şi pe care îl întâlnise la Bucureşti (eu îl văzusem pe Noica în 1947, când locuisem câtva timp în capitală şi când l-am vizitat odată la locuinţa sa din pădurea Andronache, unde am discutat împreună despre lucrarea mea închinată lui Eminescu). Prin Mihai Rădulescu am cunoscut pe profesorul de la Facultatea de Agronomie C. MUREŞANU şi pe soţia acestuia CARMEN MUREŞANU, cu care de asemenea m-am împrietenit, vizitându-i de mai multe ori (M. Rădulescu locuia în casa lor).

La începutul anului 1953 am început să lucrez intens la studiul Poezia română (un istoric al poeziei române de la Dosoftei până în zilele noastre) şi la Antologia care însoţea acest studiu. Deoarece serviciul meu la Biblioteca Academiei era prea obositor şi nu-mi da răgaz să lucrez aşa cum aş fi vrut la studiul început, m-am transferat ca secretar la Şcoala Medie tehnică de Instalaţii, pe al cărei director TITUS MOCANU îl cunoşteam de la Radu Enescu, cu care era prieten. Astfel m-am împrietenit cu Mocanu şi cu soţia lui Elisabeth Axmann, pe care i-am vizitat în diverse rânduri acasă.

În cursul anului 1953^[29] am primit din partea lui Ştefan Aug. Doinaş (care părăsise Clujul în 1948) câteva scrisori însoţite de poezii originale şi traduceri din Heine. Un poem se intitula Balada cercului literar^[30] şi prezenta cu nostalgie epoca în care ţinusem cenaclurile^[31] la Sibiu, regretând acele vremuri. Mi-a plăcut poemul şi l-am arătat celor care participaseră la cenaclurile din trecut. Doinaş mi-a mai trimis şi câteva fabule şi sonete cu aluzii politice, ostile regimului, care nu mi-au plăcut şi l-am sfătuit să nu urmeze această direcţie. Apoi am mai primit^[32] dela el o piesă de teatru cu o temă luată din antichitatea romană: căderea lui Tarquinius ultimul rege latin şi întemeierea republicii romane. Această piesă mi-a plăcut, tocmai prin neutralismul ei, conform principiului „artă pentru artă“. Cam în aceeaşi vreme am aflat (cred că prin Lucian Blaga sau poate Balotă) că Sîrbu a scris o piesă de teatru din viaţa minerilor din Valea Jiului concepută^[33] de pe poziţii potrivnice regimului. Îmi dau astăzi seama că alunecarea lui Sîrbu şi Doinaş spre o literatură ostilă era consecinţa firească a ideii de „artă pentru artă“ pe care le-o propovăduisem eu, căci „arta pentru artă“ nu era ea însăşi decât manifestarea ostilităţii faţă de realismul socialist, faţă de literatura nouă, închinată luptei de desrobire a poporului. Nu pot deci să ocolesc răspunderea ce-mi revine faţă de gravele urmări pe care le-a avut concepţia mea literară reacţionară în spiritele celor^[34] influenţaţi de opiniile mele. Dacă n-aş fi fost orb, dacă aş fi sesizat adevărul, dacă m-aş fi dăruit eu însumi literaturii noi, sănătoase, aş fi avut de bună seamă o înrâurire salutară asupra celor din preajma mea, i-aş fi scutit pe ei de erori şi am fi contribuit cu toţii la ridicarea noii societăţi, la înfăptuirea idealurilor^[35] umane pe care le promovează comunismul şi care devin realitate astăzi, chiar şi fără noi şi chiar şi împotriva noastră a celor rătăciţi.

La începutul anului 1954 terminând Antologia şi vol.[umul] I din studiul Poezia română (partea de la Dosoftei la Eminescu inclusiv), le-am arătat^[36] prietenilor şi cunoscuţilor din Cluj, am trimis fragmente prin poştă lui Radu Stanca, Doinaş şi Deliu Petroiu^[37] (care era la Arad, unde se aşezase din 1948) şi am trimis de asemenea câteva exemplare integrale lui Mihai Rădulescu^[38] (care se întorsese la Bucureşti de vreo doi ani), cu rugămintea să le transmită lui Tudor Vianu, Şerban Coiculescu, Perpessicius, Vladimir Streinu. Deoarece m-am îmbolnăvit grav de hipertensiune am fost internat câteva săptămâni în spital şi Doinaş m-a invitat să-mi fac convalescenţa la el, la munte (era profesor în comuna Gurahonţ, din Apuseni). Am urmat invitaţia lui în luna iulie, pe care am petrecut-o la el. Cu această ocazie, l-am sfătuit iarăşi să nu se lase ispitit să scrie literatură ostilă. I-am spus că sunt hotărât să încerc tentative de a reveni la literatură, ca ocupaţie, deocamdată sub forma traducerilor. Ca atare, la scurtă vreme după ce m-am întors la Cluj, am făcut o călătorie în capitală, spre a-l ruga pe Tudor Vianu să mă ajute să obţin o traducere. Profesorul Vianu m-a încurajat foarte mult în dorinţa mea de a „ieşi la suprafaţă“, reproşându-mi chiar că am stat atâta vreme în întuneric. A stăruit să renunţ la Cluj şi să mă mut la Bucureşti, ceea ce am şi hotărât. Aşa că în septembrie eram în capitală şi căutam de lucru, pe tărâmul literaturii. Trebuie să mărturisesc însă că nu eram decis să scriu critică realist socialistă, ci voiam o rezolvare a situaţiei mele, pe calea aceasta a traducerilor. Nu voiam să renunţ la ideile estetice reacţionare, în care mă scăldasem ani îndelungaţi şi credeam că pot găsi o soluţie de compromis în activitatea „neutrală“ de traducător. Literatura realist socialistă îmi era străină nu numai fiindcă continuam să persist într-o direcţie spirituală potrivnică, ci şi fiindcă pur şi simplu o ignoram. Nu cunoşteam aproape nimic din realizările literaturii noastre noi, de care luasem cunoştinţă doar fragmentar şi sporadic, răsfoind cărţi şi reviste prin librării, această superficialitate în documentare contribuind foarte mult la persistenţa mea în eroare. Porneam deci la drum, spre noua etapă, cu un bagaj prea greu de reziduuri, ca urmările să fie într-adevăr rodnice şi să aducă în sfârşit ancorarea mea sub zări mai senine.

În ciuda intervenţiilor lui Tudor Vianu, întâmpinam rezistenţă atât la Espla^[39] cât şi la Cartea rusă^[40]. Am aflat prin profesorul Al. Rosetti (pe care l-am cercetat de asemeni şi care mi-a spus că deţine informaţia de la Al. Balaci, directorul adjunct al Esplei) că această rezistenţă se datorează sesizărilor făcute în privinţa mea de către poetul clujean A. Baconski. Vorbind atunci cu Ioanichie Olteanu, care era redactor la „Tânărul scriitor“, el m-a sfătuit că cel mai bun lucru ar fi să-mi limpezesc situaţia la Comitetul central. Prin Ioanichie Olteanu am obţinut deci o audienţă la un domn de la Comitetul central, al cărui nume nu mi-l amintesc şi căruia i-am spus că, după câţiva ani de retragere din viaţa literară, doresc să-mi reiau activitatea în domeniul traducerilor, dar că nu obţin lucrări fiindcă Baconski mi-a creat o atmosferă defavorabilă acuzându-mă că am dus la Cluj o acţiune^[41] literară ostilă, prin cenacluri clandestine. Mi s-a răspuns că se va cerceta cazul şi, dacă plângerea mea este întemeiată, mi se va face dreptate şi ca atare să mă interesez peste trei zile la editură. Şi într-adevăr, interesându-mă am obţinut de lucru atât de la Espla cât şi de la Cartea rusă, unde am efectuat stilizări şi traduceri. La Mihai Beniuc nu m-am mai dus să intervin tocmai fiindcă îmi era teamă că el mă va îndemna să scriu critică şi mă va abate de la calea echivocă a traducerilor.

În discuţiile pe care le-am avut în acel timp cu profesorul Vianu, el mi-a spus că părerea sa este că Maiorescu va fi reconsiderat, întrucât activitatea lui are şi laturi pozitive pe plan politic şi literar (se referea la art. 7 din Constituţie, privind cetăţenia evreilor, la laicizarea învăţământului rural, la lupta împotriva latiniştilor şi promovarea literaturii populare). Tudor Vianu s-a interesat şi în privinţa lui Doinaş, pe care îl preţuia ca pe un poet foarte valoros. Invitându-mă într-o zi la dânsul, am întâlnit în casa sa pe Ion Marin Sadoveanu, Al. Philippide, Margul-Sperber, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, cărora le-a citit poezii de Doinaş (din Antologia mea). Apoi am fost invitat la Ion Marin Sadoveanu acasă, unde, în prezenţa aceloraşi scriitori şi a unui domn Kittner, gazda ne-a citit o bucată de proză, în stilul lui Flaubert. La Vladimir Streinu m-am dus doar peste câteva luni: nu eram prea atras, căci Tudor Vianu îmi spusese că acesta i-a mărturisit că nu-i place lucrarea mea Poezia română. La Tudor Vianu l-am dus odată şi pe Balotă, care se mutase între timp şi el în Bucureşti. Aici Balotă şi-a citit lucrarea sa despre Thomas Mann. Nu reţin aprecierea făcută de profesorul Vianu lucrării, dar îmi aduc aminte că în convorbirile ulterioare cu dânsul, îl lăuda pe Balotă pentru cultura şi inteligenţa sa şi dorea să-l revadă. Când apoi eu am început să public diverse studii şi articole, Tudor Vianu mi-a spus, în diferite rânduri, că apreciază mult lucrările mele.

După mutarea la Bucureşti, am reluat legăturile cu Mihai Rădulescu, în casa căruia mă duceam uneori – iar în decursul anilor din ce în ce mai des. La o întrunire în locuinţa sa, la care eu l-am dus pe CONSTANTIN ŢOIU, am revăzut pe C. Noica şi am cunoscut pe DINU PILLAT. Atunci şi-a citit Balotă studiul despre Thomas Mann, iar C. Noica un fragment din lucrarea Anti-Goethe. Ulterior, Balotă l-a întâlnit pe Pillat, care ne-a invitat pe amândoi să-l vizităm. Ne-am dus împreună şi el ne-a citit un studiu al său despre poetul Macedonski. Nu l-am mai întâlnit pe Pillat decât foarte târziu, prin 1957, pe stradă, când s-a arătat foarte rece de mine (mi-am spus că reprobă activitatea mea publicistică, el aflându-se pe poziţia de a colabora cu regimul).

Am reluat, deasemeni, legăturile cu OVIDIU CONSTANTINESCU (pe care îl cunoscusem la cenaclul lui Lovinescu) – şi am locuit câteva luni la dânsul^[42]. Prin el am cunoscut pe ION OMESCU (despre care mi-a spus că scrie piese de teatru interesante), pe C. ŢOIU, MARGARETA STERIAN, MARCEL GAFTON, REMUS LUCA, GEORGE DAN, IULIAN VESPER, PERICLE MARTINESCU, CĂLIN POPOVICI, MATILDA ULMU. Cred că, în vremea când locuiam la el, m-a vizitat Balotă şi i-a citit şi lui studiul despre Thomas Mann. Cu timpul, l-am revăzut din ce în ce mai rar. În casa sa se organizau petreceri, fiindcă era mare amator de băutură. Foarte activ ca traducător, l-am întrebat de ce nu scrie literatură actuală (publicase înainte şi curând după 23 August două romane^[43]) şi mi-a răspuns că a încercat, dar nu-i reuşeşte. Când am început să public articole de critică, mi-a atras atenţia că nu mă aflu pe linia realismului socialist şi ar fi mai bine să renunţ, decât să stărui pe o poziţie estetică ce va fi, mai devreme sau mai târziu, pusă la punct – ceea ce s-a şi întâmplat. Mai întâi prin O. Constantinescu şi apoi direct, am fost adeseori invitat de Călin Popovici şi soţia sa în locuinţa lor de la Observatorul Astronomic, unde se organizau petreceri, la care participau în general: C. Ţoiu, Marcel Gafton, RADU TUDORAN, ILEANA IORDACHE, Ion Omescu, LIDIA PINCUS, STERE POPESCU, IRINEL LICIU, FORI ETERLE, NEL NASTA (fiica academicianului Marius Nasta), iar eu am dus acolo pe Balotă, Doinaş, Mihai Rădulescu şi Nina Cassian.

Şi în casa lui Stere Popescu se organizau petreceri la care participau cam aceleaşi persoane şi unde am cunoscut pe MIRCEA WEIZER, NICOLAE POPESCU, iar eu am dus pe SANDA IOANOVICI şi OCTAVIA NOAGHEA (pe care am cunoscut-o la Ovidiu Constantinescu şi care a devenit soţia mea). După ce m-am căsătorit, am organizat şi eu – în 1956 şi 1957 – astfel de petreceri în locuinţa soţiei mele, la care înafară de mulţi dintre cei de mai sus, au participat DOMINIC STANCA, SORANA COROAMĂ, ZOE ANGHEL, KARIN REX (au fost şi la O. Constantinescu şi Călin Popovici), TUDOR CIORTEA, CORNEL REGMAN.

La toate aceste întruniri, nu se discuta politică, nu se lua atitudine ostilă faţă de realismul socialist – dar dacă venea vorba despre lucrările mele sau opere literare şi artistice, nu se lua atitudine împotriva lor, ci erau preţuite, în măsura în care erau socotite valoroase, ca şi de altfel operele realist-socialiste socotite valoroase. În diferite rânduri, Stere Popescu mi-a citit poezii formaliste scrise de el, curios fiind să-mi cunoască părerea, iar eu, în conformitate cu ideea „artă pentru artă“ de care eram stăpânit, le-am apreciat favorabil. Dar, pe măsură ce luam cunoştinţă de operele literaturii noastre noi, ale lui Marin Preda, Iulian Vesper, Maria Banuş, Nina Cassian (opere care mi-au fost recomandate de O. Constantinescu şi C. Ţoiu) ori Eugen Barbu şi Iulia Soare, îmi dădeam şi eu seama de valoarea lor şi în scrisul meu sau în convorbirile mele am început să citez călduros aceste nume. Nu voiam însă să-mi schimb mentalitatea în ce priveşte viziunea mea estetică. Îmi spuneam că judecăţile criticului trebuie să vizeze numai aspectul formal al operelor şi nu conţinutul lor politic. Nu-mi dădeam seama că opera de artă este un complex de valori menit să te înveţe, să te înalţe, să te ajute în viaţa şi în munca ta, să te oţelească în eforturile de creare a societăţii noi. Dacă poporul are nevoie de opera care să-i oglindească cu măestrie nobila sa existenţă actuală, nobilă prin dăruirile generoase în vederea binelui colectiv, să-i înfrumuseţeze şi întărească sufletul, să-l ajute să vadă mai bine, mai adânc alcătuirile şi rosturile sociale, să-i sporească vigilenţa în apărarea cuceririlor atinse şi să-i fortifice năzuinţele şi faptele înalte – critica are menirea de a veghia ca operele de artă să răspundă tuturor acestor cerinţe de ordin politic şi moral, ca şi cerinţelor care privesc forma.

La Bucureşti am reluat legăturile apoi cu Dominic Stanca, pe care îl cunoscusem la Cluj şi care era căsătorit cu Sorana Coroamă (am locuit în casa lor câteva luni). Aceasta se manifestase intens pe tărâmul realismului socialist, atât în cadrul ocupaţiei sale de director de scenă, cât şi în activitatea sa publicistică. Am constatat de la început că îşi îndemna stăruitor soţul (care avea diverse încercări literare) să scrie literatură viabilă, conform cu spiritul înoitor al vremurilor. Ceea ce el a şi făcut, publicând la Espla o lucrare despre revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan Roata cu şapte spiţe (pe care mi-a dat-o şi mie s-o citesc şi am apreciat-o ca valoroasă) şi prezentând la Editura Tineretului un volum de nuvele. A mai scris o comedie în legătură cu colectivizarea, care trebuia să se joace în 1961 la Teatrul C.F.R. Giuleşti, şi pe care ne-a citit-o la el acasă, cu puţine zile înainte de arestarea mea, în prezenţa lui Cornel Regman, Ştefan Aug. Doinaş şi Irinel Liciu, lucrare care ne-a plăcut tuturor.

În anul 1955, invitat fiind la o masă oferită de Sorana Coroamă, la care au participat Radu Beligan cu soţia, Moni Ghelerter, Marcela Rusu şi Petru Dumitriu (era de faţă şi Balotă) – l-am cunoscut pe acesta din urmă. La sfârşit am plecat împreună cu Petru Dumitriu şi ne-am plimbat vreo două ore discutând despre literatură: părea curios să-mi cunoască opiniile, care erau bine înţeles axate pe principiul „artă pentru artă“. Vorbindu-i de lucrarea mea Poezia română s-a arătat dornic să o citească. I-am trimis-o deci prin dactilografa „Vieţii româneşti“ (unde Petru Dumitriu era atunci redactor^[44]), care bătea la maşină Soranei Coroamă un text dramatic. Peste scurtă^[45] vreme P. Dumitriu mi-a scris prin aceeaşi persoană o scrisoare foarte elogioasă la adresa lucrării mele, rugându-mă să-i citesc şi eu Salata şi Pasărea furtunii. De aici s-a născut o corespondenţă în care eu îl sfătuiam – având în vedere genul cunoştinţelor sale filosofice şi literare, cât şi faptul că lucrările lui nu m-au prea încântat – să scrie un roman cu temă din epoca Renaşterii în Ardeal, sau cu temă din vremea umanisticei occidentale: aceasta, fiindcă el îmi spunea că se consideră apropiat de oamenii aventuroşi ai Renaşterii şi Umanismului. Recunosc că la baza acestor îndemnuri sta nu numai faptul că mie scrierile lui Petru Dumitriu îmi sunau fals, neconvingător, ci ascundea acolo aversiunea mea faţă de actualitatea politică în literatură, faţă de realismul socialist, la care eram opac. Aşa dar în loc să-mi fac adevărata datorie de critic, să contribui la întărirea poziţiei sănătoase în opera scriitorului, să-l ajut să creeze opere cât mai puternice, mai vii, care să slujească poporul, eu îl îndemnam să se îndepărteze de viaţă, de actualitate, să se înstrăineze de năzuinţele cele mai curate şi mai nobile ale constructorilor societăţii noi. În ultima sa scrisoare, Petru Dumitriu îmi spunea^[46] că şi-a îngăduit să transmită^[47] lucrarea mea (Antologia şi studiul) lui Ovidiu Crohmălniceanu, care era şi el redactor la „Viaţa Românească“ şi mă invita să-l vizitez în noua sa locuinţă (se recăsătorise recent). N-am dat urmare acestei invitaţii, căci nu-mi plăcea omul: prea făcea paradă, în scrisori, de cultura lui mistică, în discordanţă cu literatura pe care o publica şi cu ideile critice pe care le profesa în articolele de revistă. Nu l-am mai văzut decât în1957 la Espla, în calitate de director.

Tot pe atunci, Balotă m-a chemat la o întrunire în casa unui profesor NĂSTUREL, unde prietenul său MATEI BOILĂ ( pe care îl cunoşteam şi eu de la Cluj) şi-a citit o lucrare a sa despre ideea de justiţie. Nu mai reţin dintre persoanele prezente la acea întrunire (erau vreo 10) decât pe NENA BOILĂ, sora autorului. Nu reţin nici discuţiile, nici măcar lucrarea, ştiu doar că nu mi-a plăcut şi i-am spus lui Balotă că mi se pare cam juvenilă, ceea ce el a admis^[48].

Întrucât diverşi scriitori pe care îi văzusem se interesaseră cu multă simpatie de Doinaş, pe care îl considerau ca un poet foarte talentat^[49], i-am scris acestuia, povăţuindu-l să se mute la Bucureşti, unde ar putea să-şi reia activitatea literară. Ascultând povaţa mea, Doinaş a venit la Bucureşti la începutul toamnei. Înainte făcusem o vizită lui O. Crohmălniceanu, la „Viaţa Românească“ (ştiam de la profesorul Ion Breazu, din Cluj, care îl întâlnise în acea vară la băi, că preţuieşte foarte mult lucrările mele ce le primise de la Petru Dumitriu şi că socotea pe Doinaş drept un poet de seamă) cunoscându-l^[50] cu acest prilej şi l-am rugat să-l ajute pe Doinaş să-şi găsească un rost la Bucureşti, în domeniul publicistic. M-a primit călduros şi m-a asigurat că-l va ajuta. Aşa a intrat Doinaş, la sfârşitul anului 1955, în redacţia revistei „Teatrul“^[51] recent înfiinţată, al cărui director HORIA DELEANU era prieten cu Crohmălniceanu. Doinaş m-a prezentat şi pe mine lui Deleanu (care mă ştia tot de la Crohmălniceanu) şi acesta mi-a cerut să colaborez la revista condusă de el. Îmi surâdea ideea de a face totuşi „concesii“ principiale şi de a reintra în public.

 

(Continuare în numărul următor)

 

 

 

^[1]     După cuvântul „membră“ a fost scris „de partid“, tăiat cu două linii.

 

^[2]     Pál Erdös.

 

^[3]     6 martie 1945 – data instaurării guvernului condus de Dr. Petru Groza.

 

^[4]     Mihai Kernbach, (1895-1976), rector al Institutului de Medicină şi Farmacie din Cluj.

 

^[5]     Alexandru Roşca (1906-1996), Profesor la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Cluj (Catedra de Psihologie).

 

^[6]     Alexandru Lapedatu (1876-1950, închisoarea din Sighet), Profesor la Universitatea din Cluj. Fondator al Institutului Naţional de Istorie din Cluj, împreună cu Profesorul Ioan Lupaş (Institutul de Istorie „Gh. Bariţiu“). Membru marcant al Partidului Naţional Liberal.

 

^[7]     Înaintea cuvântului „fac“ a fost scris „dau“, tăiat cu două linii.

 

^[8]     Generalul Nicolae Macici (1886-1950, Aiud).

 

^[9]     Victor Iancu a fost redactor la publicaţia „Ţară Nouă. Îndreptar ardelenesc de gând şi faptă românească“ din Cluj (anul I, 1939, nr. 1, 21 mai). Publicaţia îşi întrerupe apariţia în anul 1940, când oraşul Cluj trece sub administraţie maghiară în urma Diktatului de la Viena. Ziarul era condus în realitate de către Victor Iancu, deoarece Victor Jinga, directorul publicaţiei, era mult timp plecat, fiind ocupat cu activitatea parlamentară. Victor Iancu era un apropiat al lui Iuliu Maniu. O bogată activitate publicistică a avut Victor Iancu şi în publicaţia „Patria“ din Cluj.

 

^[10]    Este vorba de publicaţia „România Nouă“, care a apărut la Sibiu.

 

^[11]    Viitoarea soţie a lui Ovidiu Cotruş.

 

^[12]    Cronicile publicate în „Tribuna nouă“ din Cluj sunt semnate Cronicar. Cronicile dramatice publicate aici: Din jale se întrupează Electra (1945, nr. 41); „Pygmalion“ de Bernard Shaw (1945, nr. 43); „Madame Sans-Gêne“ de Sardou (1945, nr. 44); Capriciile doamnei Vidal (1945, nr. 51); „Comedia fericirii“ de Evreinoff (1945, nr. 53); Falsă cronică de Cronicar, „Păcat de tine Tomi“ (1946, nr. 57); O noapte furtunoasă (1946, nr. 64); Doamna Bovary (1946, nr. 69). Cronicile au, în general, o atitudine accentuat critică la adresa spectacolelor de la Naţionalul clujean, ceea ce va duce la o declaraţie de desolidarizare a redacţiei de atitudinea Cronicarului şi întreruperea colaborării.

 

^[13]    Numele corect este Anton Dumitriu. A fost directorul revistei „Democraţia“, săptămânal independent de orientare politică şi culturală (Bucureşti, 8.X.1944 – 15.VII.1945).

 

^[14]    Înainte de cuvântul „realiza“ a fost scris „desfăşura“, apoi tăiat cu o linie.

 

^[15]    A fost scris „năzuinţelor“, apoi şters şi scris deasupra „scopurilor“.

 

^[16]    Iniţial a fost scris „cale greşită“, apoi şters cu o linie ondulată şi scris deasupra „cărare întunecoasă“.

 

^[17]    A fost scris „pe calea“, apoi şters şi scris deasupra „în drumul“.

 

^[18]    După cuvântul „avea“ era scris „să hotărască“, apoi şters.

 

^[19]    După cuvântul „meu“ a fost scris „alături de ei“, apoi şters.

 

^[20]    Iniţial a fost scris „poziţiei“, apoi şters cu o linie.

 

^[21]    Înainte de cuvântul „acţiune“ era scris „o astfel“, apoi şters cu două linii.

 

^[22]    Wolf Aichelburg a încercat, în 1948, să treacă graniţa din Banat în Iugoslavia, dar a fost prins, condamnat şi întemniţat la Aiud şi Canalul Dunăre-Marea Neagră. După eliberare, i s-a fixat domiciliu forţat în localitatea Măicăneşti, raionul Lieşti, regiunea Galaţi. De aici va întreţine corespondeţă cu I. Negoiţescu. Vd. şi: Alexandru Ruja, I. Negoiţescu, Epistolar (2), (în) „România literară“, Bucureşti, anul LI, 2019, nr. 49, 22 noiembrie.

 

^[23]    A fost scris „lumini“, apoi şters şi scris deasupra „culori“.

 

^[24]    Mai întâi a scris „o piesă de teatru“, apoi a şters şi a scris „comedie“.

 

^[25]    Iniţial era scris „recunoşteam“.

 

^[26]    Iniţial a fost scris „În urmă“, apoi anulat cu o linie.

 

^[27]    A fost scris „întâlnire“, apoi tăiat cu o linie.

 

^[28]    După cuvântul „întrevederea“ era scris „cu mine“, apoi şters cu o linie.

 

^[29]    Probabil intenţiona să se refere la o altă etapă, deoarece începe alineatul cu: „La începutul anului 1954 terminasem volumul I“, text şters şi peste el scris: „În cursul anului 1953 am primit din partea lui Ştefan Aug. Doinaş…“.

 

^[30]    Deoarece nu există între poeziile lui Doinaş o baladă cu acest titlu, înclinăm să credem că este vorba de poezia Remember, care era scrisă în sistemul baladesc practicat de cerchişti. Balada are datarea: Hălmagiu, 1952. Este evocată perioada Cercului Literar şi amintiţi, prin scurte dar foarte sugestive caracterizări poetic-metaforice prietenii cerchişti: „[…]Aici, precum Phaèton, se prăvale / din slavă Radu Stanca în abis: / luceferi şi planeţi se văd în cale / şi marea de azur cu braţe goale / pe care, primitoare, le-a deschis. / Dincólo, în oglinzi de vis, transpare ? Narcis: Negoiţescu la izvor. / În jurul lui ard valuri şi stâlpare, / şi-ntreagă tinereţea lumii pare / pierdută-n sine însăşi de amor, / Tantàlus, ispitit de mari mirezme, / stă Regman răstignit; iar Todoran / se clatină ca Orion sub plezne; / iar lângă ei, împăroşat la glezne, / înalţă Sîrbu trestia lui Pan. / Petroiu, ca Midas, blestemă norocul. / Iencica, Acteon fugind spre pisc, / e victima săgeţilor ca focul; / pe când Enescu ispăşeşte jocul / ca Hyacinthus, doborât de disc. / Aici, ca Prometeu cutezătorul, / Cotruş stă-n lanţuri, pizmuit de zei. / […] Aici, pe Balotă, cum descifrează / cotoare de infolii într-o rază; / dincolo, recitând pe Dominic. / Fecioara Europa, cea furată, / de strajă stă acestui magic burg. / Pe fruntea-i de lumină-nconjurată / trei nume-alcătuiesc o nestemată: / Cianciolo, Jacquier şi Aichelburg. […]“

 

^[31]    După „cenaclurile“ a fost scris „literare“, cuvânt şters cu două linii.

 

^[32]    După cuvântul „primit“ a fost scris „atunci“, apoi tăiat cu două linii.

 

^[33]    Iniţial a fost scris „piesă scrisă“, apoi şters.

 

^[34]    După cuvântul „celor“ a fost scris „pe care i-am“, apoi şters şi scris „influenţaţi“.

 

^[35]    Iniţial a fost scris „înaltelor idealuri“, apoi şters şi scris deasupra „idealurilor“.

 

^[36]    După cuvântul „arătat“ a fost scris „şi trimis“, apoi tăiat cu două linii.

 

^[37]    Pe Deliu Petroiu îl preţuia şi îl îndemna mereu să scrie, mai ales proză. Se vede, de asemenea, că avea încredere în opinia lui Deliu Petroiu din moment ce i-a trimis fragmentele din Antologie şi studiu. Scrie Deliu Petroiu în Cartea prietenilor mei (Editura Universităţii de Vest: Timişoara, 2006): „Într-o scrisoare mai de demult, pe când eram încă la Arad, aflând că m-am cam lăsat greu pe tânjală cu scrisul, m-a certat cu indignare şi îndelung, pentru a sfârşi cu un fel de catehism – decalog al tânărului scriitor; atât pentru lectură, cât şi pentru meditaţie şi, mai ales, fără crâcnire «8 ore de lucru pe zi, fără care nici Dumnezeu nu te face scriitor!». Amin, dar cu găurile din orarul meu de la liceu (eram nou venit), cu orele de la seral, cu conferinţele de culturalizare a maselor, cu cronicile literare, teatrale şi muzicale de la ziarul local, nu prea puteam aduna atâtea ore de lucru literar câte îmi cerea bunul meu mentor“.

 

^[38]    Negoiţescu l-a rugat pe Mihai Rădulescu, care era în Bucureşti să ia exemplarele din Antologie şi studiu, care se aflau la „d-na ing. Slăvoacă“, după cum aflăm din scrisoarea adresată acestuia, datată, Cluj, 23 iunie 1954: „Dragă Mihai, […] Şi acum îmi permit să abuzez de tine. Atât exemplarul tău din studiu, cât şi 4 exemplare de Antologie şi studiu se găsesc la d-na ing. Slăvoacă, Bul Ardealului 71 et. II ap. 7, tel. 43208, de unde te rog să le ridici. Iartă-mă de «abuzul» care de abia de aici înainte urmează, dar nu am la cine apela. Acele exemplare trebuie să ajungă la Ion Chinezu, Tudor Vianu, Perpessicius, Vladimir Streinu (dacă acesta lipseşte din Bucureşti la Cioculescu pt. Streinu)“. Pentru scrisoarea integrală vd.: Alexandru Ruja, Ion Negoiţescu, Epistolar (I), (în) „România literară“, Bucureşti, anul LI, 2019, nr. 48, 15 noiembrie.

 

^[39]    Este vorba despre Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti (E.S.P.L.A).

 

^[40]    Cartea rusă = Editura Cartea Rusă. A fost o editură înfiinţată pentru publicarea cărţilor din literatura rusă şi sovietică.

 

^[41]    Scris iniţial „activitate“, apoi şters.

 

^[42]    Scris iniţial „el“, apoi şters şi scris „dânsul“.

 

^[43]    Probabil se referă la romanele Sfârşit de spectacol (1941) şi Oamenii ştiu să zîmbească (1946).

 

^[44]    Iniţial scris „director“, apoi şters şi scris deasupra „redactor“.

 

^[45]    Iniţial scris „câtăva“, apoi şters şi scris deasupra „scurtă“.

 

^[46]    Iniţial scris „comunica“, apoi şters şi scris deasupra „spunea“.

 

^[47]    A fost scris „dea“, apoi şters şi scris deasupra „transmită“.

 

^[48]    Iniţial a fost scris „a fost de acord“, apoi tăiat cu o linie şi scris „admis“.

 

^[49]    A fost scris „valoros“, apoi tăiat cu două linii şi scris deasupra „talentat“.

 

^[50]    Scris „pe care l-am“, apoi tăiat cu o linie şi scris deasupra „cunoscându-l“.

 

^[51]    Doinaş publică încă din primul număr o cronică dramatică (la spectacolul cu piesa Zorile Parisului de Tudor Şoimaru): O temă majoră – o realizare minoră. Revista s-a bucurat de colaborarea lui Camil Petrescu (Despe unele probleme: obiectivitate – obiectivism), care era şi preşedintele colegiului de redacţie, Tudor Vianu (Shakespeare şi Antropologia Renaşterii), Lucia Sturdza Bulandra (Spicuiri din viaţa mea în teatru), Ion Finteşteanu (Ştiinţă sau empirism?), Al. Săndulescu (Despre eroii lui Mihail Sebastian). Cronică dramatică semnează şi Ion D. Sîrbu: Drama familiei Kovacs.