RADU CONSTANTINESCU: ISTORIE LITERARĂ ÎN INTERVIURI

Aflat la graniţa fluidă dintre literatură şi publicistică, interviul a avut dintotdeauna un loc privilegiat în spaţiul media. Docte reviste ştiinţifice sau frivole tabloide, publicaţii literare, de artă, religioase cultivă asiduu acest gen cu priză la public (nu mai vorbesc de canalele video şi audio, care, practic, sunt dependente de dialogul cu invitaţii emisiunilor, în talk-show-uri unde, cel mai adesea, faconda unor vorbitori şi avalanşa platitudinilor debitate strivesc intervenţiile articulate logic). Treptat, pe nesimţite, interviul ca gen gazetăresc s-a strecurat insidios în existenţa noastră, creând chiar o dependenţă informatică, prin oferirea omniscientă de răspunsuri în absolut toate domeniile exitenţei cotidiene. De aici şi pericolul care îl pândeşte: derapajul în derizoriu, sacrificarea esenţei în favoarea spectaculosului gratuit. Cu satisfacţie colegială, constat că niciuna din aceste tare profesionale moderne nu grevează volumul de interviuri al lui Nicolae Oprea (Dialoguri convergente, Târgovişte: Editura Bibliotheca, 2021). Critic şi istoric literar, autor/coautor al unor lucrări de referinţă în domeniu (sinteze, dicţionare, antologii), criticul piteştean nu îşi trădează formaţia şi urmăreşte consecvent în dialogul cu invitaţii săi nu detaliul bizar cu priză la public, nu amănuntul straniu, ci obţinerea de informaţii, pe cât posibil inedite, cu privire la viaţa şi opera personalităţilor invitate la dialog. Interviurile devin astfel adevărate fişe de istorie literară, sursă de informaţii veridice, obţinute chiar de la protagoniştii evenimentelor.

Realizate pe parcursul a mai bine de un deceniu cu personalităţi ale literaturii române, actori principali pe scena ultimilor ani ai comunismului, ale căror mărturii sunt de neocolit în configurarea acelei perioade, textele se întreţes organic în ansamblul volumului, omogenitatea construcţiei constituind una din calităţile sale. Este meritul autorului care şi-a conturat de la bun început un proiect cultural riguros, cu o structură coerentă, păstrată nealterată de la primul la ultimul interviu, pe baza unei meticuloase documentări. Două sunt elementele care asigură coeziunea volumului, conferindu-i unitate ideatică.

Valoarea documentară remarcabilă este prima dintre ele. Toate interviurile, fără excepţie, oferă informaţii depăşind amplitudinea unui articol de dicţionar prin diversitatea şi autenticitaea detaliilor evocate de preopinenţi. Mircea Horia Simionescu, Dumitru Ţepeneag, Octavian Paler povestesc cu detaşare, dar şi cu o indicibilă urmă de nostalgie, despre anii copilăriei, şcolile urmate, primele încercări literare, debutul, insistând asupra meandrelor formării lor spirituale. Amintiri, memorie selectivă, memorie afectivă, totul sub semnul adevărului. Florin Mugur, Cezar Baltag, Adrian Marino, Mircea Zaciu reflectează asupra creaţiei lor, cel din urmă formulând chiar o serie de reevaluări autocritice („prima etapă a biografiei mele scriitoriceşti însumează câteva experienţe neplăcute“). Reflecţii amare în contextul discuţiei despre libertatea cuvântului, libertatea de gândire şi de conştiinţă. Nicolae Breban face o disociere între proza de analiză şi cea de „abisalitate“, revendicându-se din cea de a doua, şi evocă amplu (!) contextul apariţiei romanului Bunavestire, cu trimitere la cele mai importante personaje politice şi literare ale momentului care au influenţat destinul cărţii. Cornel Regman (secondat de o intervenţie a lui I. Negoiţescu) insistă, fireşte, asupra condiţiilor istorice speciale în care s-a constituit Cercul Literar de la Sibiu, ca şi asupra mesajului său estetic care a animat lumea literară a vremii. Ion Pop reface cu lux de amănunte incredibila dar superba aventură a celuilalt cerc literar transilvănean, Echinox, pe care îl defineşte „mai degrabă ca o stare de spirit decât ca şcoală“.

Demersul lui Nicolae Oprea, ca al oricărui istoric literar care se respectă, este unul de veritabilă arheologie, de aici decurgând cel de al doilea element coagulant al textelor. Din detalii, aparent minore, dar care dau seama despre spiritul epocii, prinde contur panorama unui moment literar şi politic controversat, desprinzându-se ca din ceţuri, evenimente, întâmplări practic uitate de cei care le-au trăit cu decenii în urmă, sau, necunoscute generaţiilor născute după 1989, dar şi figurile emblematice ale acelor ani neguroşi, paradigme poetice pentru o întreagă generaţie – Blaga, Ion Barbu, Tudor Vianu, Arghezi, Marin Preda.

Mărturiile şi confesiunile, stimulate de întrebări abile, recompun astfel, din cioburi disparate, imaginea istoric credibilă a unei epoci în care politicul şi literatura au coexistat dramatic, cu consecinţe nefaste asupra celei din urmă. Sunt readuse la lumină episoade controversate ale acelei perioade (dizidenţele scriitorilor, refugiul în Occident, relaţiile cu cenzura, supravegherea Securităţii). Mă voi referi la unul singur, care a făcut să curgă multă cerneală după 1989: „colaboraţionismul“ lui G. Călinescu. Evocând figura criticului, Adrian Marino afirmă: “…exorbitanţa, egocentrismul, tirania şi farsa convertirii sale la comunism, după 1944, m-au lecuit pentru toată viaţa“. În contra-partidă, Mircea Horia Simionescu îşi aminteşte: „Îl iubeam pe Călinescu, dar nu-i consideram lunecările politice altfel decât o cochetărie impusă de vremile potrivnice… Să nu fi recepţionat deloc iconoclaştii de mai apoi clipătul din ochi, schimele şi ironiile, vădit subversive ale Profesorului?… Noi am înţeles din capul locului că dansul public este o mască pentru a i se îngădui magistrului să se adreseze, cu libertate abil cucerită, tinerilor…Graţiosul dans a fost o enormă tragedie…“

În binecunoscutul său stil aforistic, Octavian Paler mărturiseşte la un moment dat: „Îmi place scrima intelectuală“. Nicolae Oprea este un spadasin redutabil care ne oferă prin convergenţa dialogurilor sale o lecţie de scrimă/gazetărie de înalt nivel.