JEAN-LOUIS COURRIOL: BLAGA ÎN FRANCEZĂ

• Lucian Blaga văzut de Radu Stanca în 3 ianuarie 1941 la seminar.

Renaşterea a ieşit din ceţurile Evului Mediu întovărăşită şi călăuzită de Traducere: de neconceput una fără alta. Cultura liberă, deschisă, fecundă n-ar fi înviat niciodată fără munca voioasă, truda neînduplecată, neobositele eforturi ale traducătorilor de greacă şi latină, scoţând de sub straturile groase de praf dogmatic şi de ignoranţă crasă, textele din Antichitate.

Rolul vital al Traducerii era atunci evident pentru cei care gândeau: ştiau că înşelătorul, insidiosul blestem al Turnului Babel nu putea fi exorcizat decât de traducători ingenioşi, dotaţi cu puterea de a pătrunde, dincolo de cuvintele străine pe care doar ei le înţelegeau, rostul profund al operei de artă scrise. Sub dezinvoltul, simplistul joc de cuvinte italienesc „traduttore-traditore“, întelepţii Renaşterii ştiau să dibuiască, cu toată latina lor, un alt sens care scăpa celor neiniţiaţi: traditore nu e decât o formă secundă a verbului trado, tradere, traditum, = a transmite care a dat o altă familie, o altă încrengătură mai nobilă decât cea a românescului a trăda, trădător (în franceză, trahir, traître). Traducătorul este cele care transmite, care întemeiază tradiţia, cu alte cuvinte cultura, cel fără de care cultura nu ar exista.

Traducerea şi Renatşerea înaintează mână-n-mână. Renaşterea României de după Revoluţie nu s-ar putea face fără ajutorul preţios al Traducerii. Nu a existat niciodată, nicăieri, o cultură autentică fără deschidere spre alte culturi şi nu există, în mod evident, deschidere spre alte culturi, formulate în alte limbi, fără traducere. În contextul lumii actuale, în contextul pretinsei, pretenţioasei „globalizări“ sau „mondializări“, imperioasa necesitate a traducerii nu ar trebui demonstrată: dacă se putea crede, nu demult, că doar limbile cu difuzare restrânsă au nevoie de traducere pentru a se face cunoscute şi recunoscute dincolo de graniţele lor, a devenit evident de acum înainte că toate culturile, oricare ar fi limba în care se exprimă, sunt obligate să facă apel artei de a traduce ca să- şi extindă sfera de influenţă şi să asimileze valorile întruchipate de alte limbi. Cine ar putea susţine, azi, că, de pildă, cultura franceză poate să se mulţumească cu vestigiile prestigiului ei de acum două secole sau că poate să ignore – cum a făcut-o mult timp şi e tentată s-o mai facă – tezaurele culturale în alte spaţii lingvistice ?

Cultura română este plămădită în profunzime de cultul traducerii: în spiritul românesc, traducerea este viaţa spiritului însuşi, fundamentul culturii, alimentul gândirii, modalitatea firească a dialogului dintre civilizaţii. Literatura română s-a hrănit, de la începuturile ei, cu transpoziţiile, uneori inegale sau chiar mediocre din alte literaturi, printre care prima a fost cea franceză. De asemenea, literatura română, odată depăşite – cu o rapiditate uimitoare – inevitabilele ezitări ale începuturilor, s-a simţit legitim nevoită să transmită în universul altor limbi şi al altor popoare, operele marilor ei creatori: Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, ca să ne limităm aici la câteva nume fără de care literatura română nu ar fi ce este.

Dacă există, fără doar şi poate, o tradiţie remarcabilă a traducerii în română – adica din alte limbi spre română – care a ştiut nu doar să transpună din punct de vedere lingvistic capodoperele literare esenţiale dar şi să le integreze organic în cultura română, ceea ce este rolul şi misiunea ultime ale traducerii, în sensul opus, nu a existat o şcoală a traducerii în stare să reveleze cu o reuşită asemănătoare, multiplele valori ale culturii române. Şi am spune că dacă această stare de fapt este regretabilă, era tot atât de inevitabilă atâta timp cât misiunea de a traduce din română în alte limbi, în franceză, în mod special – dacă despre ea va fi vorba aici – nu poate fi încredinţată doar românilor, ci şi francezilor.

Traducerea este tarâmul evidenţelor neevidente: am subliniat mai sus rolul esenţial al traducerii în constituirea unei culturi universale din care nu se trage concluzia şi consecinţele vitale: necesara aprofundare a condiţiilor traducerii, cercetarea fundamentală în traducere, predarea traducerii la Universitate, imperative de netăgăduit dacă se doreşte o ameliorare substanţială a calităţii traducerilor de care depinde în mare măsură calitatea raporturilor dintre popoare.

O a doua evidenţă neglijată sau, ceea ce este şi mai grav- negată: în procesul traducerii, limba în care se traduce este şi mai importantă decât limba din care se traduce. Ca să formulăm ideea în jargonul lingviştilor, limba-ţintă sau de sosire trebuie să fie şi mai bine cunoscută decât limba-sursă sau de pornire. Cu alte cuvinte, traducătorul trebuie să cunoască la perfecţie limba scriitorului pe care vrea sa-l facă cunoscut dar şi „mai perfect“ limba în care vrea sa-l facă lizibil. De aici două consecinţe, două principii care au, în ochii noştri, forţa unei legi lingvistice: traductăorul în limba română trebuie să cunoască limba română; afirmaţia poate părea o tautologie sau, s-o mai spunem, o evidenţă! Dar a fost, cu toate astea, ignorată sau chiar contestată de scriitori sau aşa zişi scriitori care, necunoscând limba lui Eminescu, considerau ca absolut normal, chiar şi extrem de onorabil, să facă „traduceri poetice“ în franceză pe baza unor ciorne furnizate de „negri“ români… De prisos să menţionăm că asemena produse nu pot fi considerate drept traduceri în ciuda titlurilor de poeţi francezi ale „traducătorilor“ respectivi şi că suntem aici în prezenţa unor caricaturi de traduceri, a degradării misiunii ei şi, mai grav încă, a dispreţului faţa de o cultură de care trebuie să te apropii cu tot respectul încercând s-o înţelegi, învăţându-i limba, creând toate condiţiile elaborării traducerilor care să fie la înălţimea operelor de tradus.

Al doilea principiu, intim legat de primul, este că traducătorul – cunoscător perfect al limbii din care traduce – trebuie să fie un cunoscător perfect al limbii în care traduce, ceea ce înseamnă că trebuie s-o cunoască nu doar ca un locutor indigen – simpla întâmplare de a se fi născut francez nu garantează deloc o cunoaştere perfectă a limbii în toate componentele ei – dar şi ca un locutor care a studiat-o în amănunte, în toate nuanţele ei, care a asimilat-o cu toate valorile culturii în care s-a născut şi a crescut. Cu alte cuvinte, traducătorul trebuie să fie competent în toate, competent mereu şi iarăşi competent !

Aceste două principii, cu tot caracterul lor de evidenţe, sunt în general ignorate, traducerea, de asemenea, este considerată o activitate de simplă transcriere interlingvistică, un fel de copie pentre realizarea căreia ar fi de ajuns doar capacitatea de a ţine un stilou, eventual un dicţionar sau, în zilele noastre, de a manipula un computer. Ignoranţa funcţiilor exacte ale traducerii dă naştere dispreţului traducerii şi al traducătorului, incapacităţii de a înţelege ce înseamnă să traduci mai ales când e vorba de literatură, de literatură de creaţie.

Traducerea autentică în sensul veritabil al cuvântului, singura demnă de a fi considerată şi practicată, trebuie să aibă ca ţel de a integra complet textul tradus în conştiinţa culturală a comunităţii lingvistice în care acest text este tradus. Din acest punct de vedere, singurul acceptabil, suntem nevoiţi să considerăm, cu neputincioasă tristeţe, că niciun scriitor român de mare calitate nu a fost încă tradus într-una din limbile cele mai scumpe românilor, limba franceză. Mihai Eminescu n-a avut niciodată privilegiul care ar fi trebuit să fie al lui, de a putea fi citit de contemporanii lui întru poezie, Verlaine şi Rimbaud, de exemplu, şi de urmaşii lor: timp de 150 de ani după ce s-a născut – în 1850 – creatorul emblematic al unui popor european şi latin, n-a putut fi citit în franceză, nici să exercite cea mai neînsemnată influenţă asupra literaturii franceze.

Acelaş destin i-a fost hărăzit celui care, după Eminescu, a dat o voce sufletului românesc, cu alte cuvinte, pe un alt ritm, într-o altă tonalitate dar cu o forţă spirituală egală, Lucian Blaga. Singurul scriitor român lipsit – nebeneficiind de un exil „fascist“, supus doar unei implacabile persecuţii comuniste – de premiul Nobel pe care-l merita din plin, nu poate fi citit nici azi în franceză într-o traducere care să fie la înalţimea valorii lui estetice.

În amândouă cazurile, nu doar lipsa traducerilor este cauza inexistenţei celor două mari nume ale poeziei române în conştiinţa culturală franceză, am spune dimpotrivă, întrucât există, din păcate, transpuneri în franceză – cu sensul peiorativ al cuvântului „tălmăcire“ în română – care au contribuit la degradarea pe termen lung a imaginii lui Eminescu şi a lui Blaga. Vom vedea mai departe, într-o analiză precisă a unei versiuni franceze din Blaga de ce ne aflăm de atâta timp întru-un impas inadmisibil faţă de o posibilă revelaţie a poeziei lui în limba franceză.

Am schiţat deja o explicaţie mai generală; nu va fi de prisos, poate, s-o formulăm şi mai clar cu ajutorul unei comparaţii luminoase, după părerea noastră: Traducerea este sora Medicinei. S-a spus, nu fără temei, că medicina este totodată o artă şi o ştiinţă şi, încă mai precis, o artă care n-ar putea fi practicată fără o cunoştinţă aprofundată a trupului uman şi a tehnicilor de tratare a bolilor. Nu poate fi medic decât cel care, după studii serioase ale ştiinţelor medicale, o va practica ca o artă implicând intuiţie, sensibilitate, chiar şi imaginaţie. Doar cu această condiţie va şti să prelungească viaţa pacienţilor. Traducerea are, mutatis mutandis, aceleaşi ţeluri: datorită ei, operele de artă îşi prelungesc şi multiplică existenţa, trăiesc „alte vieţi, şi altele“ sub alte ceruri, în alte conştiinţe, în alte cărţi.

Dacă nu e voie să te joci cu viaţa fiinţelor umane, se poate juca cu ceea ce un popor are mai bun, marile opere ale unei tradiţii culturale care sunt viaţa lui în drum spre eternitate?

Traducerea, concepută în acest fel, nu trebuie predată incompetenţei, nu poate fi încredinţată oricui pretinde că ştie câte ceva din Eminescu şi tot atâta din Hugo. Traducătorul autentic are datoria, dimpotrivă, să ştie tot: limbile pe care le pune în contact – am spus mai sus în ce condţiii foarte pretenţioase –, culturile şi literaturile în care operele de tradus s-au dezvoltat, integralitatea creaţiei scriitorului ales pentru a fi tradus. Cu alte cuvinte, traducătorul, pe lîngă necesitatea de a fi un lingvist desăvârşit, este în acelaş timp un critic literar, un analist al creaţiei estetice, şi, am spune, un hermeneut, hermeneutul care, prin forţa lucrurilor, merge mai profund decât oricine altul în descifrarea misterelor operei în sensul în care este în mod constant confruntat cu realitatea fizică a materiei literare, a cuvintelor care sunt viaţa ei, îi conferă viaţa, în ultimă instanţă. Ceea ce criticul literar tradiţional analizează la suprafaţa textului – oricât de penetrante ar fi analizele lui – traducătorul autentic este nevoit s-o sesizeze din interior, la adâncimi mai revelatoare, în inima genezei textului.

Odată aceste cunoştinţe asimilate, traducătorul trebuie, ca şi medicul, să le aplice cu toate resursele artei lui, procesului extrem de delicat prin care un text de creaţie estetică îşi pierde forma originală care şi-a fost dată într-o limbă anume de scriitor ca să-şi prelungească existenţa într-o altă limbă împrumutată lui de traducător. Traducătorului îi este încredinţată viaţa spirituală a textului original şi, ca şi medicul, devine responsabil pentru supravieţuirea lui după cum medicul este responsabil pentru viaţa trupurilor.

Deontologia medicală este o evidenţă pe care nimeni n-o poate ignora. Când e vorba de traducere, din păcate, am spus-o deja, ne aflăm pe tărâmul evidenţelor neevidente. Evidenţa unei deontologii a traducerii rămâne de demonstrat!

În ce constă, la urma urmelor, arta traducerii? Doar cântărind cu precizie farmaceutică sensurile cuvintelor, nuanţele lor expresive, culoarea versurilor, doar comparând valorile respective ale expresiilor din cele două limbi în contact, franceza şi româna, în speţă, se va putea sublinia valoarea estetică a operei traduse. Cercetarea critică este, în mod evident, prima datorie a traducătorului autentic care nu poate fi lipsit de simţ critic. Dar nu este doar o condiţie premergătoare a actului de traducere cum este cazul criticului pur literar: este, totodată, o consecinţă firească a activităţii de traducere întrucât – am constatat-o mai sus –, problemele concrete ale traducerii modifică, uneori complet, concepţia critică adoptată a priori.

O traducere bună a poeziei lui Lucian Blaga va trebui să evite, în consecinţă, orice fel de „poetizare“ sau „repoetizare“ a operei lui Blaga dacă doreşte să reveleze cititorului străin – ceea ce este finalitatea ei – în aparenta banalitate a exprimării, misterul forţei poetice.

Traducătorul autentic va trebui să transmită publicului străin ideea că această poezie reuşeşte să fie filozofică rămânând profund poetică, ceea ce o face într-adevăr modernă, evitând aparenta profunzime a exprimării ermetice care a transformat atâtea poezii pretins filozofice în forme fără sens şi acceptând fără complexe matca tradiţională a poeziei, acuzate, cel mai adesea şi fără motive serioase, de a fi „depăşită“.

Mai spunem o dată, şi sperăm să fie ultima, importanţa capitală a traducerii pentru promovarea valorilor cele mai preţioase ale unui popor: valorile culturale autentice, adică estetice şi, în special, literare. Traducerea este responsabilă pentru întâlnirile reuşite şi pentru cele ratate: în cazul relaţiilor culturale dintre România şi Franţa, ultimele sunt cele mai numeroase, din păcate. Sperăm că s-a putut constata, în amănunte, cu probe clare, de ce ne aflăm de secole într-o situaţie de eşec; diagnosticul nu e greu de formulat: incompetenţă gravă în materie de traducere. Leacul nu ar fi nici el greu de găsit, dar va trebui administrat pe o perioadă îndelungată: reabilitarea traducerii ca tehnică şi artă. Toate acestea se pot obţine cu eforturi sustinute şi oameni experimentaţi, cu condiiţa să existe şi un pic de talent la bază şi multă pasiune.

Traducerea ca o meserie autentică practicată cu pasiune, iată singura ieşire din impasul în care valorile culturale româneşti lâncezesc de două secole.

Jean-Louis Courriol

Profesor la Universitatea din LYON,

Profesor asociat la Universitatea din Piteşti