ŞTEFAN BOLEA: ASSISI

Antologia Flaviei Teoc, Istoria naturală (Bistriţa: Casa de Editură Max Blecher, 2021), conţine, în afara unor texte inedite, o selecţie poetică în sens invers din volumele Înzeire (1992), Din casa lui Faust (1998), Braţul pierdut (2001), Fiord (2014). Pe coperta a patra, autoarea este prezentată de Anastasia Gavrilovici, care o compară cu poeta canadiană Anne Carson şi de Olga Ştefan, care observă că „Istoria naturală a Flaviei Teoc e mai mult decât un catalog de imagini: în mărturii tributare structurii simple a parabolei, ea aşază în pagină singurătatea străinului, mai veche decât toate tiparele“.

Cel mai semnificativ volum mi se pare Fiord, în care găsim pendularea simbolică dintre un soi de pol Nord al fiinţei („Fiordul meu s-a rupt dintr-un alt fiord,/ E tânăr şi când vine zăpada/ Se-ascunde ca păsările în frunzişuri,/ Însă de pe-acum deplângem trupul/ Primului pescar ce va cădea în el.//“ – Primul pescar) şi Sudul elen, care îmi aminteşte de atmosfera romanului Circe de Madeline Miller („De sus, dintre ciripituri/ Şi aripi în spirală/ Îngerul măsoară cu o lance/ Adâncimea mării.// Gâdilat de arsură/ Atins de-o slăbiciune trecătoare/ Okeanos şi-a scos din adâncuri/ Faţa încreţită de râs.“ – Cum se naşte o insulă). În cel mai reuşit poem, Assisi, invazia planului metafizic prin rugăciunea inimii face să pârâie realitatea, care ajunge la punctul dezintegrării, în timp ce obiectele refuză gravitaţia. „Între ceasul al doilea şi-al patrulea după miezul nopţii/ Piersicile se desprind de pe creangă şi plutesc/ Ele sunt visele canarului, ele sunt baloanele umplute/ Cu ceaţă din Assisi. În inima lor gelatinoasă/ Sfântul Francisc vorbeşte pe limba păsării de apă şi-a păsării de uscat/ De la oul ruginiu care-au fost până la trilul amuţit în colivie.// […] Canarul se evaporă din colivie şi pluteşte/ Inima lui îşi aminteşte de fluturii din iunie/ […] Din inima lui nisipoasă vor creşte boabe de grâu/ Şi va plânge omul mâncând pâinea aceea,/ Speriat de vii şi de morţi, treaz fără pricină între/ Ceasul al doilea şi-al patrulea după miezul nopţii//“. Fundalul teologal nu este, după cum am putea crede, strict mitologic, ci mai ales esoteric: pentru că trăim imersaţi în cotidianitate, de cele mai multe ori nu înregistrăm cerul din inima lucrurilor. Imediateţea magică cere trezire, nu somnul care ne împresoară pe tăcute, care ne fură, dictându-ne să acţionăm mecanic.

Exploatându-şi insomnia („Toată noaptea am sorbit întunericul“), poeta recreează, uneori, o atmosferă edenică, amintind şi de principiul lui Kierkegaard, conform căruia „Omul în (stare de) nevinovăţie nu este un simplu animal; să fi fost animal, doar o clipă din viaţa lui, n-ar fi ajuns om în veci“: „Mi-era sete voiam apă nu măr ce să-ţi dau îţi aduc orice/ Era om şi animal deopotrivă am cules cu mâna mea.“ (Eva). Alteori, în componenţa poemelor intră şi o cuantă de masochism (sau de narcisism invers): „Vorbind despre mine mereu spun nu/ Nu şi nu/ Pentru că asta e/ Nu mai“ (Vorbind despre mine); „Şi m-am făcut fântână//[…] Unii călători se opresc/ Mă văd că sunt rece şi tac// Apă bună, spun ei,/ Dar păcat că e moartă.//“ (Portret). Poemele Flaviei Teoc plutesc într-un nor de ambiguitate melancolică, în care vulcanul funcţiei sentiment e filtrat de calitatea mărturisitoare a funcţiei senzaţie.