IULIAN BOLDEA: GLOSE HEXAGONALE

Critic literar neobosit, înzestrat cu vervă hermeneutică şi rafinat spirit ludic, Vasile Spiridon a publicat un număr semnificativ de cărţi de critică şi istorie literară (Cuprinderi, 1993; Nichita Stănescu. Monografie, 2003; Viziunile «învinsului de profesie» Nichita, 2003; Perna cu ace I, 2004; Gellu Naum. Monografie, 2005; Înscrierea pe orbită. O cronică a prozei contemporane, 2008; «La mijloc de Rău şi Bun». Identitate spirituală românească în diacronie, 2008; Apărarea şi ilustrarea poeziei, 2009).

Cartea lui Vasile Spiridon Hexagonale I (Editura Eikon, 2020) destructurează prejudecăţi şi ticuri ale receptării culturii franceze, pe care criticul o cunoaşte foarte bine şi pe care o comentează cu umor, fantezie şi luciditate. Cartea este structurată în patru secvenţe (Francezi din Hexagon, Francezi faţă în faţă cu Hexagonul, Spaţii expoziţionale hexagonale şi Români în Hexagon) în care sunt expuse teme dintre cele mai diverse, de la omul evului mediu la omul recent, teme tratate în spiritul ludic-ironic binecunoscut al autorului, semn al lucidităţii şi al unei fine conştiinţe a relativităţii tuturor lucrurilor. În secţiunea Francezii din Hexagon, comentariile sunt dedicate unor fenomene şi momente literare semnificative sau unor scriitori importanţi ai literaturii franceze. Glose atente examinează lirica trubadurilor medievali occitani, din perspectiva unei poetici a privirii care „se raportează la senzitivitate, ochiul fiind organul cel mai adecvat cunoaşterii de sorginte spirituală“, privirea legitimând comuniunea cu lucrurile. În privinţa „tehnicii privegherii“, se remarcă faptul că „privirea încărcată de dorinţă echivalează cu un succedaneu erotic în lipsa apropierii propriu-zise“. Analiza poeziei lui Paul Claudel surprinde semnificaţiile imaginarului creştin, esenţa unei viziuni dominate de simbolistica sacrului, căci pentru Claudel imaginarul creştin desemnează „certitudinea dominării tenebrelor din spaţiul existenţial“. Imersiunea în cotidian, survolul temelor de anvergură, contextualizarea atentă a spaţiilor culturale şi a dinamicii estetice reprezintă dimensiuni definitorii ale cărţii. Într-un eseu despre Barthes, de pildă, criticul subliniază unele concepte dominante, de la „idioritmie“ la „etica convieţuirii armonioase“ şi la „morala delicateţii“, după cum în legătură cu Camus este subliniată actualitatea autorului romanului Străinul.

Cea de a doua secţiune, Francezi faţă în faţă cu Hexagonul, conţine eseuri lucide şi intransigente, cum este În luna mai, ce mai trai!, privire retrospectivă a amplelor mişcări sociale contestatare din mai 1968, când preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, se afla în vizită în România, „psihodrama şaizecioptistă“ fiind percepută ca o „dezordine provocată de febra unor minţi infantile sau infantilizate.“ Eseistul peripatetician înregistrează lucid şi dez-iluzionant incendiul de la Catedrala Notre-Dame („Sînt convins că s-au făcut foarte multe selfie-uri avînd în fundal teribilul joc al flăcărilor, deoarece era prea impresionant spectacolul de lumină şi sunet pentru a nu fi imortalizat şi distribuit în timp real reţelelor de prieteni“), remarcându-se totodată dilemele creştinismului în Franţa de azi („se aduc mereu ofense creştinismului… al cărui etos este considerat a fi cel puţin vetust, dacă nu chiar ridicol“). Vasile Spiridon consideră, pe bună dreptate, că Notre-Dame nu este doar „o construcţie în piatră a turnurilor, a bolţilor, a arcbutanţilor, a statuilor sau a garguilor“, ci, mai degrabă, „un simbol al memoriei colective pentru creştinătatea occidentală“.

Spaţii expoziţionale hexagonale este o secţiune consacrată evenimentelor culturale sau expoziţionale din Franţa la care criticul a fost prezent, fiind transcrise aici reflecţii, impresii, într-o reaşezare şi redimensionare a evenimentului pe palierul unei afectivităţi comprehensive, într-un stil subtil şi nuanţat, prin filtrul căruia sunt percepute expoziţiile dedicate dadaismului, lui Soljeniţîn, artei „roşii“, schiţelor chinezeşti, sau unor artişti proeminenţi (Leonardo da Vinci, Victor Hugo, Pierre-Auguste Renoir, Jean Renoir, Pablo Picasso etc.). Expoziţia „Dada Africa. Sources et influences extra-occidentales“, „bogată în artefacte şi în informaţii“, prezintă un traseu „omogen şi coerent“ al studierii „primitivismului“ stilistic, proteic, radical, arhetipal, al culturii africane. O altă expoziţie este „L’Archipel du Goulag d’Alexandre Soljénitsyne – un séisme littéraire“, cu „matricolele deportării“ scriitorului disident rus, la care se adaugă eseul Roşu pur şi simplu în care se analizează dogmatismul ideologic din Uniunea Sovietică în perioada stalinismului, eseu provocat de o expoziţie intitulată „Rouge. Art et utopie au pays des Soviets“. Alte expoziţii, „Picasso“, „Le modèle noir de Géricault à Matisse“ etc. amorsează reflecţiile eseistului despre iconografia franceză, despre raporturile dintre pictorii Pierre-Auguste Renoir şi Jean Renoir, tată şi fiu, sau despre absurdele derapaje ale corectitudinii politice în domeniul culturii. În Negativul Olympiei, Vasile Spiridon se referă şi la exagerările corectitudinii politice, în notaţii şi reflecţii de vervă ludică şi gravitate, în care jocurile de cuvinte, excursurile livreşti şi spiritul unor asocieri spectaculoase empatice alcătuiesc un spectacol al ironiei, al dorului de insolit şi al expresiei mucalite. Zelul peripatetic al lui Vasile Spiridon (constatat de noi de visu) imprimă textelor sale hexagonale (apărute iniţial în periodice) fervoare a detaliului relevant, o curiozitate spectaculară, o fascinaţie a insolitului în istorie, artă, sau în literatură, printr-o sinteză de ludic, gravitate etică şi livresc.

Despre scriitorii români din Franţa ne vorbesc eseurile din secţiunea a patra (Români în Hexagon): Tristan Tzara, artistul nonconformist, prezentat în deambulările sale pariziene, Paul Goma, disident, militant civic, dezrădăcinat privit ca un „inadaptabil care şi-a păstrat identitatea culturală pînă la sfîrşitul vieţii“ şi ale cărui jurnale au lăsat în urmă o „dâră de vitriol“. Note dense sunt consacrate lui Bazil Munteanu sau lui Virgil Ierunca, cel care a adoptat exigenţele „unei retorici protestatare prin cuvîntul scris şi emis pe calea undelor“, lui Isidore Isou, creatorul lettrismului, sau lui Livius Ciocîrlie. Construind simetrii, conexiuni şi corespondenţe româno-franceze, Vasile Spiridon recurge frecvent la informaţii şi înscenări ludice („Deşi serviciile de salubrizare îşi fac datoria ca întotdeauna, mitul Parisului este terfelit pe străzi murdare, chiar peticite şi iluminate destul de slab, aşa încât Oraşul Luminilor riscă să fie numit cât de curând «Micul Bucureşti»“ etc.).

Paginile eseistice ale lui Vasile Spiridon expun, sub forma unui puzzle, notaţii, comentarii şi trăiri diverse care, dincolo de fascinaţia pitorescului sau a insolitului, dincolo de sinuozitatea analogiilor, descrierilor, disocierilor şi comentariilor, presupun existenţa în fundal a unei concepţii, a unei metode ce animă subliminal aceste pagini, chiar dacă, scrie autorul, „«metoda» înseamnă a avea o voinţă de a gândi, a lua o decizie în chip premeditat, a alege deliberat un mijloc pentru a obţine un rezultat dorit. Pretutindeni unde este aplicată, ea fetişizează scopul ca pe ceva privilegiat ce trebuie de atins, în detrimentul altor scopuri posibile“. Adoptând o scriitură dezinhibată, lipsită de emfază, Vasile Spiridon, francofon şi francofil binecunoscut, expune în cartea sa lecturi şi emoţii, indignări şi revolte, într-o grilă a receptării empatice, deopotrivă lucide şi ludice, printr-un discurs multietajat şi provocator, care mizează pe autenticitate şi diversitate.