MIRCEA MOŢ: UN BĂRBAT PE NUME IOŞCA

O serie de elemente ale recentului roman al lui Cristian Fulaş, Ioşca (Polirom, 2021) amintesc modalităţi ale romanului realist, ceea ce nu înseamnă că scriitorul se lasă ademenit de formula romanescă tradiţională.

În romanul lui Cristian Fulaş se remarcă într-adevăr un „fals comportamentism“ (Mircea Martin) al unui autor prea puţin dispus să „transcrie“ realitatea ori să lase măcar iluzia acesteia. Dimpotrivă, el o supune unei naraţiuni care nu-i lasă acesteia deloc iniţiativa. Naraţiunea lui Cristian Fulaş este în acelaşi timp generoasă în solemnitatea derulării ei, îngăduindu-le personajelor libertatea dialogului, atâta cât trebuie şi acolo unde trebuie, cu toate că autorul ştie totul despre ele, dacă nu cumva şi ceva pe deasupra. Scriitorul temperează programatic epicul pentru a face sesizabil un lirism ce trimite, în planul de profunzime al volumului (unde contează tensiuni poematice absolut remarcabile) spre relaţii esenţiale ale omului cu lumea şi cu istoria/devenirea, cu paradisul şi cu fericirea vârstei aurorale, totul într-o construcţie ireproşabilă, în care semne ale prozei „realiste“ sunt dublate de un plan simbolic şi de reflexele înfiorate ale mitului.

Personajele romanului trăiesc într-un simbolic spaţiu al văii, sinonim unui paradis aflat în apropierea muntelui, separat de „lumea cealaltă“ („profană“, a autorităţii sociale şi politice) printr-un râu pe care-l traversează grupul de bărbaţi şi femei pentru un caricatural ritual de întoarcere la natură. Este un spaţiu definit printr-o anumită ipostază a timpului: „Pentru că pe vale timpul trecea greu, infinit de greu, dintotdeauna […] Era timpul celor singuri, celor izolaţi, celor care nu vorbesc şi care, în felul ăsta, percep lucrurile altfel, într-o tăcere numai de ei înţeleasă. Era timpul lucrurilor care se repetă întotdeauna, care prin asta sunt toate la fel şi fac din lume un labirint de oglinzi în interiorul căruia, oriîncotro te-ai întoarce, vezi acelaşi lucru“.

Paradisul văii este asociat unui mod de existenţă ce presupune bucuria individului de a fi împreună cu celălalt, departe de o lume în permanentă schimbare. Condiţia paradisiacă a spaţiului este accentuată de absenţa unui cimitir: în spaţiul văii (încă) nu a intrat moartea ca o consecinţă a păcatului. Este, în ultimă instanţă, o lume a începutului, marcată simbolic de naşterea copilului lui Ioşca şi al Ilonei. Cu menţiunea că acest spaţiu se transformă însă prin moartea Ilonei (prezentată în pagini de un accentuat dramatism), devenind lume, cu toate atributele acesteia.

Într-un fel sau altul, toate personajele romanului se raportează la acest paradis şi se definesc prin el, fie că e vorba de Ioşca, fie că e vorba de alte trei personaje, de-a dreptul emblematice pentru vale.

Ioşca aparţine unei lumi (stră)vechi ce are accentuate dimensiuni mitice. Existenţa personajului stă sub semnul ritmurilor cosmice, Ioşca fiind fixat într-o severă mişcare ciclică ce exclude evenimentele şi circumstanţa, ritmuri care, până la urmă, impun individului un anonimat ce-i accentuează definitoria apropiere de natural, dar şi apartenenţa la întreg: „Ioşca a venit pe acest pământ în anul de la Facerea Lumii 7151, când dincolo de munţi mitropolitul Varlaam tipărea Cazania, care s-a mai numit şi Cartea de învăţătură. S-a luat cu Ilona şi au avut fii şi fiice. Fiul lui cel mai mare, Ioşca pe numele lui, a crescut sănătos şi la ani şaptesprezece s-a luat cu Ilona şi au avut fii şi fiice. Fiul cel mai mare al lui Ioşca, Ioşca, a crescut şi el în curtea tatălui său, şi la ani optsprezece s-a luat cu Ilona şi au avut fii şi fiice. Fiul lui mai mare, Ioşca pe numele lui, a plecat pribeag la ani şaisprezece şi a învăţat meseria de fierar; întors în sat calfă la ani douăzeci şi doi, a luat de soaţă pe Ilona şi au avut fii şi fiice şi au făcut în curtea lor fierărie care a dăinuit în veac. Primul lor fiu, Ioşca pe numele lui, a învăţat meserie de la tatăl său şi s-a făcut potcovar, şi nevoind să trăiască singur cu dragostea pentru uneltele lui, a luat pe Ilona şi au avut fii şi fiice“. Pentru Ioşca lumea nu constituie un obiect de meditaţie; personajul nu-şi pune întrebări câtă vreme el însuşi nu se diferenţiază de lumea în care trăieşte („Ioşca era ca o piatră“), iar naturalul pare să-i stimuleze dorinţa de a trăi („părea că vrea să-l ajute să vieţuiască“). Mai mult, valea paradisiacă îl conţine la modul semnificativ pe Molnar Iozsef: „Nu era în firea lui să-şi pună întrebări şi nu se obosea cu asta, mai degrabă făcea toate lucrurile la rândul lor şi în ordinea potrivită şi timpul îl părăsise la un moment dat; timpul însuşi se plictisise să îi mai măsoare trecerea la fel cum spaţiul nu îl mai lua în seamă, spaţiul îl conţinea ca pe oricare lucru de pe vale – Ioşca era ca o piatră, ca un stejar bătrân“ (s.n.).

Trei personaje sunt emblematice pentru lumea paradisului imaginat de Cristian Fulaş. Maistrul pare liantul dintre cele două spaţii, lumea văii şi lumea de dincolo de râu, cu menţiunea că el, constructorul, nu se implică în transformarea văii şi în degradarea paradisului, mai mult, îl protejează în permanenţă. Doctorul, în schimb, este izgonit din lumea căreia nu i-a respectat normele. El este aşadar un alungat din real şi trimis în paradis, alături de nebunii care, prin lipsa gândului diferenţiator, trăiesc sub zodia inocenţei. Lor li se alătură preotul, cu o prezenţă bine motivată în unitatea cărţii.

Personajele feminine ale romanului proiectează o lumină aparte asupra bărbaţilor. Printr-o puternică iubire, Ilona nu numai că se eliberează de condiţia sa anterioară, ci devine un argument pentru condiţia cu totul deosebită a lui Ioşca. Ileana, altă prezenţă feminină a romanului, s-a cuplat în tinereţe cu un lup, această relaţie erotică fabuloasă redimensionându-l indiscutabil pe maistru. Secvenţa are în ea ceva fabulos, care trădează mişcarea fină a unui autor ce respiră şi în alt plan decât acela al realităţii imediate: „L-am privit, […], s-a uitat la mine ca un om, mai că mi-a spus ceva, dar eram oarbă de dorinţă şi oricum nu mai ştiam să vorbesc, nu i-am spus nimic. Mi-am lăsat mâna să coboare între picioare şi m-am mângîiat şi am muşcat muşchiul jilav de pe pămînt. […]. Privirea lui s-a colorat atunci, ochii i s-au fă­cut parcă şi mai albaştri, şi mai pătrunzători, şi s-a sculat în faţa omului care eram  şi a mârîit adânc, ca pământul, am vrut să mor, să ţip, m-am gândit să nu se sperie, am tăcut şi mi-am înghiţit până şi suspinele, i-am văzut-o, acoperită de păr şi ascuţită spre vârf, de un roz aprins. […]. M-am întors cu spa­tele la el cum se întorc lupoaicele, priveam printre picioare şi muşcam pământul“.

În imaginarul lui Cristian Fulaş un motiv semnificativ este băutura. Personajele beau pentru a se iluziona că timpul profan este înlocuit cu unul al sărbătorii şi al deplinei libertăţi îngăduite de aceasta. În egală măsură, băutura temperează luciditatea individului şi slăbeşte aderenţa la realitatea imediată, întreţinând iluzia unei vârste aurorale, singura care le poate garanta oamenilor condiţia autentică: „Aveau să se îmbete să uite de toate necazurile de zi cu zi şi să se simtă oameni, lucru mai rar prin părţile acelea“.

Omul lui Cristian Fulaş se raportează la cuvânt şi la simbolica moarte pe care o conţine acesta, la nume, la uitare şi, în egală măsură, la nemurire: „… lucrurile care nu se spun nu mor niciodată şi doar cuvintele au puterea năucitoare de a ucide fiinţele şi lucrurile, de a le şterge din lume şi de a le face să fie uitate. Nu uităm lucruri, uităm felul în care sunt numite ele, nu uităm oameni, le uităm numele şi prin asta ei devin nemuritori…“

În profunzimea lui, Ioşca este un admirabil roman al condiţiei umane. Îmi place să cred că este unul dintre cele mai bune romane ale ultimilor ani.