ION BUZAŞI: PERPESSICIUS

130 de ani de la naştere (22 octombrie 1891)

50 de ani de la moarte (29 martie 1971)

1. Originea pseudonimului. Am avut bucuria să văd sau să cunosc în anii studenţiei şi mai târziu în cariera didactică câţiva scriitori care erau încă de pe atunci „pagini“ în istoria literaturii române: Victor Eftimiu, Aurel P. Bănuţ, Eugeniu Speranţia, Perpessicius ş.a. Pe autorul „Menţiunilor critice“ l-am văzut la Sibiu într-o cofetărie, însoţit de soţia lui şi m-a impresionat eleganţa sa vetustă: sacou de culoare închisă şi lavalieră. Nu ştiam că este infirm de mâna dreaptă, ca urmare a participării la Primul Război Mondial, când a fost rănit de un glonţ dum-dum. Numele, mi s-a părut de la început neobişnuit, şi unii l-au explicat prin acest accident, ca un derivat al verbului latin al suferinţei: „perpatior“. Dar scriitorul ne spune că a folosit acest pseudonim înainte de Primul Război – ca un fel de premoniţie a celui care va fi „dedat“, „obişnuit“ cu suferinţa: „Pseudonimul meu, rămas neînţeles pentru multă lume şi care, mai ales la început, mi-a căşunat multe neajunsuri, s-a născut dintr-un dicţionar. El nu este legat de invaliditatea de care am fost izbit în timpul Primului Război Mondial, fiind anterior acestuia (s.n.). Ca student lucrasem pentru premiul «Hitel», şi împreună cu poetul Constantin Stoica, la traducerea unor texte din latineşte în româneşte, lucru care a făcut necesară o consultare mai insistentă a dicţionarului, şi astfel am dat peste rădăcina cuvântului Perpessicius care însemnează «cel dedat la suferinţă», copleşit de durere adică, pe care l-am adoptat ca nume literar. Cu acest pseudonim mi-am început în toamna anului 1915 colaborarea la revista «Cronica» a lui Tudor Arghezi şi Gala Galaction, părintele Galaction fiind naşul meu literar“ (v. Vasile Netea, Convorbiri cu Perpessicius în „Gazeta literară“, nr. 42, 20 octombrie 1966, p.2). Scriitorul a mai folosit şi alte două pseudonime: D. Pandara şi Victor Pribeagu. Pseudonimul Perpessicius i-a provocat şi unele neajunsuri; la primirea sa în Societatea Scriitorilor Români, s-a opus Corneliu Moldovan, care atunci era preşedintele Societăţii şi Demostene Botez.

2 . Creatorul unei specii în critica literară: „menţiunea critică“. Aşa cum Arghezi este creatorul tabletei, Perpessicius este creatorul menţiunii critice. Numele ei poate fi derutant dacă îl raportăm la explicaţia din dicţionar: menţiune – scurtă însemnare, notă succintă, precizare. Menţiunile lui Perpessicius sunt de fapt recenzii, adunate mai târziu în volumele Repertoriu critic, Menţiuni critice, Menţiuni de istoriografie literară şi folclor, care îmbină erudiţia fastuoasă cu un stil amplu şi elegant, cu aprecieri, de cele mai multe ori cordiale, amabile, comentând cărţile confraţilor. Din această cauză, Călinescu în istoria literară nu este entuziasmat de critica (cronica) literară profesată de Perpessicius, găsind-o lipsită de aprecieri critice ferme, clare, iar unele aprecieri sunt prea generoase – de exemplu, spune Călinescu, romanul Cartea Facerii de Eugen Goga este apreciat ca un remarcabil roman despre Primul Război Mondial.

3. Întemeietorul a două instituţii culturale: Muzeul Literaturii Române şi revista „Manuscriptum“. După o scurtă perioadă ca director al Bibliotecii Academiei Române, Perpessicius are iniţiativa întemeierii unei originale instituţii culturale: Muzeul Literaturii Române. La origine, ne spun dicţionarele vechi, muzeul este un termen mitologic şi desemna templul consacrat muzelor pe Acropole; în sens actual ­– o instituţie publică în care sunt păstrate dovezi despre civilizaţia umană şi despre mediul înconjurător, specializat pe domenii ale artelor, literaturii, ştiinţei, tehnicii. Pentru Perpessicius, care avea un respect religios pentru literatură şi scriitori, îmbinarea celor două sensuri este cât se poate de potrivită, căci Muzeul Literaturii Române a adunat, salvând uneori de la pieire, opere literare, obiecte şi mobilier ale scriitorilor, corespondenţa etc. constituindu-se în timp ca un adevărat locaş de cercetare aprofundată a tezaurului literaturii române. Şi cum acest tezaur se cuvenea să fie valorificat, s-a gândit în mod firesc şi la o publicaţie a Muzeului. La început s-au propus două denumiri pentru viitoarea revistă: Sisif – cu trimitere la munca istovitoare a celor ce caută „cuvântul ce exprimă adevărul“ şi de puţine ori reuşesc, precum mitologicul Sisif, sortit să împingă pe munte un bolovan şi odată ajuns în vârful muntelui piatra se rostogoleşte şi truda este reluată. Perpessicius a propus un alt nume, o formă latină pentru manuscris, „Manuscriptum“, ca unul care cunoştea „farmecul manuscriselor“: „Raportat la scrisul de mână, tiparul este cam ceea ce, faţă de modelul viu este fotografia, acelaşi aer inanimat te întâmpină. Şi doar se cunosc, din vremea faraonilor şi până azi, atâtea mumii perfect sulemenite. Singur scrisul de mână, aşadar manuscriptul – fie el în chirilica cea mai geometrică, fie în cea mai fantezistă grafie modernă, pulsează de viaţă, tot aşa cum se face simţită peregrinarea sângelui şi în mâna cea mai străvezie.“ (v. Perpessicius, Eminesciana, vol. I – Editura Minerva, Bucureşti, 1989, p. 1980-1981). Apariţia primului număr din „Manuscriptum“ (nr. 1/1970), publicaţie cu apariţie trimestrială a constituit în istoria revuisticii literare româneşti un eveniment literar, prin format (carte) şi prin conţinut: scrisorile notate ale lui Panait Istrati către Romulus Cioflec, ale lui Ibrăileanu către Paul Zarifopol, „doi dintre cei mai de seamă interpreţi ai literaturii româneşti“ (Perpessicius), biblioteca lui Coşbuc, care intrase aproape în întregime în patrimoniul Muzeului Literaturii Române, „ amintirile poetului“ Al. Philippide; n-a fost neglijată nici beletristica, nici paginile de critică: se publică poeme inedite de Ionel Teodoreanu, fragmente din romanul inedit al lui Mihail Sadoveanu, Mariana Vidraşcu, conferinţa radiofonică a lui Vasile Voiculescu despre sensurile marii poezii. A devenit o revistă dintre cele mai citite de către istoricii literari, unul dintre aceştia declarând într-un interviu că este singura revistă pe care o citeşte integral.

4. O pagină inedită despre Blaj. Este tot o menţiune critică care se adaugă gloselor de istorie literară pe care Perpessicius le-a publicat despre Biblia de la Blaj (1795), tradusă de Samuil Micu. Dincolo de notele specifice unei recenzii (Nicolae Comşa, Dascălii Blajului, Blaj, Tipografia Seminarului, 1944) pagina cunoscutului istoric literar cuprinde aprecieri elogioase despre rolul Blajului în istoria şi cultura naţională: „Blajul şi aşezămintele lui de cultură străveche – această Mică Romă, cum i s-a spus, a latinităţii noastre dacice – revine periodic în comemorările naţionale ale zilelor de azi (recenzia lui Perpessicius apare în anii grei ai Dictatului de la Viena n.n.). Rolul Blajului în cultura noastră şi în procesul redeşteptării noastre etnice este din cele mai covârşitoare şi a-l reaminti, ori de câte ori se iveşte prilejul, este o datorie imperioasă. De aceea, orice investigaţie a arhivelor blăjene, din care s-ar putea reconstitui opera, când strălucitoare şi când tăcută a cărturarilor de acolo, se cuvine salutată cu bucurie şi cu un semn de dreaptă preţuire a strădaniilor lor. O atare contribuţie este şi lucrarea Dascălii Blajului de profesorul Nicolae Comşa, despre care aflăm bogate referinţe în darea de seamă pe care Nicolae Albu o tipăreşte în ultimul număr al revistei „Transilvania“. Îndeobşte dascălii Blajului sunt cuprinşi de câteva nume proprii din cele mai glorioase fără îndoială, în frunte cu învăţaţii Şcolii Ardelene: Micu, Şincai şi Maior şi câţiva încă, dar oricum prea puţin ca să explice şi ca să fi putut realiza o operă aşa de temeinică, cum este aceea a aşezămintelor de cultură din Blaj, care se apropie în curând de al doilea centenar al înfiinţării lor. (Articolul lui Perpessicius este, cum spuneam, din 1944; Şcolile Blajului, întemeiate în 1754, ar fi urmat să-şi serbeze bicentenarul în 1954. Din motive pe care cititorul de azi le cunoaşte, această aniversare a trecut neobservată. Doar în exil, la Paris, câţiva cărturari români, monseniorul Octavian Bârlea, preoţii Petru Gherman, Pamfil Cârnaţiu ş.a. , absolvenţi ai Şcolilor Blajului au tipărit o culegere de studii şi articole cu titlul Omagiul Şcolilor din Blaj, Paris, 1955, n.n.). Lucrarea lui Nicolae Comşa prezintă, într-o impresionantă procesiune cu titlurile ei biografice şi bibliografice, nu mai puţin de 350 de dascăli ai Blajului, înşiruiţi într-o sugestivă icoană românească, pe câteva planuri, după însemnătatea lor cărturărească şi didactică. Cum bine remarcă recenzentul (Nicolae Albu n.n.) dacă lucrarea lui Nicolae Comşa nu epuizează subiectul, ea este un minunat instrument de pregătire, care anticipează şi înlesneşte realizarea acestei monografii, pe care tot insul o aşteaptă şi-n care fapta de cultură a dascălilor Blajului să fie situată în cadrul ce i se cuvine“. (Arhiva Perpessicius, B.A.R., VIII, 5).

Lucrările lui Nicolae Albu (Istoria învăţământului românesc din Transilvania, 2 vol., 1946; 1973) şi Iacob Mârza (Şcoală şi naţiune, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988) adâncesc după previziunea lui Perpessicius, direcţiile de cercetare din lucrarea de pionierat a lui Nicolae Comşa, care se încheie cu prezentarea dascălilor Blajului la 1918. De la această dată, ea este continuată de Teodor Seiceanu şi reunite, cele două cărţi cu titlul cunoscut Dascălii Blajului, (Editura Demiurg, Bucureşti, 1993), prezintă sub forma unui ghid biobibliografic personalităţi ale învăţământului şi culturii blăjene din perioada interbelică: Pavel Dan, Radu Brateş Ştefan Manciulea, Ioan Miclea, Ioan Vultur, Dionisie Popa-Mărgineni, Coriolan Suciu, Nicolae Albu, Nicolae Comşa ş.a.

5. Corespondenţa cu rânduri sapienţiale. După cele două mari nenorociri (care l-au lovit în viaţă – rănirea la mâna dreaptă în timpul Primului Război Mondial, care a necesitat rezecţia cotului încât scriitorul a fost nevoit să înveţe a scrie cu mâna stângă, deprinzând în timp un scris caligrafic şi dantelat, şi cecitatea avansată ca urmare a efortului de descifrare a manuscriselor eminesciene la care am putea adăuga mâhnirea provocată de şicanele făcute fiului, distinsul italienist Dumitru D. Panaitescu de către cerberii ideologiei comuniste) ne-am aştepta ca scriitorul să fie un pesimist, un înfrânt în „lupta vieţii“. Dar nu, căci iată ce găsim într-o scrisoare adresată soţiei sale, în august 1967: „Cât timp lucrezi, nu ai cum te gândi la moarte. La ea te gândeşti, fără să vrei, când devii inutil“. Parcă este un ecou livresc din stihurile lui Coşbuc: „Cei buni n-au vreme de gândit/ La moarte şi la tânguit/“.