IONUŢ ŢENE: ESTE POSIBIL CEVA NOU ÎN POEZIE?

Mă întreb retoric, uneori, pe marginea unui vers proaspăt citit care inspiră: Poate să mai aducă ceva nou poezia? Mai poate fi posibil un „alter ego“ în lirică? Chiar au spus totul poeţii seduşi de muze? Poezia este o stare de spirit plenară sau un produs livresc în care ne regăsim sau ne oglindim sufletul frământat? După mii de ani de creaţie poetică se mai poate vorbi despre „noutate“ în poezie? Este poezia un proiect literar evolutiv sensibil, care se ţine după dezvoltarea societăţii umane în istorie sau este pur şi simplu un act gratuit de necesitate lirică a sufletului uman? Fiecare generaţie literară are starea de graţie cu poezia şi metaforele sale. De fiecare dată, când pare că nu mai este ceva de spus, apare poezia ca un nou izvor limpede ce devine un fluviu năvalnic pentru timpul său. Fiecare epocă este surprinsă de propriul „zeitgeist“, acel spirit care este în tot şi în toate. Nici poezia nu face rabat de la „spiritul timpului“, care se introduce insidios sau feeric şi-şi alege, cu febrilitate, poetul reprezentativ. Poetul este „suflet în sufletul neamului“ (G. Coşbuc), de fapt semnifică o conştiinţă vie a comunităţii. Grecii antici spuneau că poezia este o „convorbire cu zeii“, iar preoţii un fel de egali ai locuitorilor Olimpului. Azi poetul discută liber cu lumea şi cu Dumnezeu la cafenea, în piaţă sau pe vârful muntelui. Poetul şi poezia în istorie au fost percepute ca „altceva“, ceva diferit, o altfel de „expressis verbis“ decât celelalte forme ale societăţii, artei şi culturii. Bardul antic înnoda legătura dintre zei şi muritori, era un mesager al transcendentului, care provoca gelozia regilor. Trubadurii, truverii şi minnesängerii erau transmiţătorii iubirii erotice şi universale în acelaşi timp. Putem spune cu mâna pe inima poetului că sufletul unei comunităţi este poezia care o exprimă prin alesul său, „mirele“ care primeşte cununa de lauri. Spre deosebire de Aristotel, care vedea poezia ca o excrescenţă chimică materialistă a umorilor, critica literară modernă percepe poezia ca o expresie a frumosului şi a simţirii. Goethe care a scris Poezie şi Adevăr considera „cuvintele poetului plutind neîncetat în jurul porţilor raiului şi ciocănesc, cerând stăruitor nemurirea“. Poetul este o poartă spre transcendent şi un curtezan neobosit al nemuririi. Oricum, el este „altceva“ decât ceilalţi – primus inter pares – şi vrea să se zeifice. „Poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul; în deosebire de ştiinţă, care se ocupă de adevăr. Cea dintâi şi cea mai mare diferenţă între adevăr şi frumos este că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă“ ne spunea Titu Maiorescu. Starea de graţie şi frumos este căutarea febrilă a poetului, care prin opera sa produce emoţie şi inefabil. Poezia are durabilitate de la începuturile înnegurate ale timpului până spre un viitor incert. Pentru Théophile Gautier arta este mai durabilă decât politica, de fapt decât orice activitate umană sui-generis. Poeţii s-au văzut pe sine şi au fost percepuţi ca şi constructori de durabilităţi, deşi opera lor este fragilă şi doar estetică, dar foarte contagioasă în spiritul general. E un paradox al poeziei: să fie firavă şi, totuşi, cea mai puternică la proba durabilităţii în timp. Poezia atinge un punct unic: uneşte trecutul cu viitorul, ziua cu noaptea, pământul cu cerul şi sufletul cu trupul. Poezia este o cucerire, singura posibilă a „punctului suprem“ spunea André Breton. „Un anume punct al spiritului de unde viaţa şi moartea, realul şi imaginarul, trecutul şi viitorul…încetează să mai fie percepute contradictoriu“. Este acea căutare febrilă a abisului-culme. Poezia are o gramatică proprie, intimă, dar nu intimistă. Poezia nu este o palinodie, ci ultima şi unica expresie a frumosului transfigurat de sufletul umanităţii recuperate. Poezia are o sintaxă originală, care reîntoarce mesajul într-o altă perspectivă a percepţiei realului, prin simţuri şi emoţie. Poezia este expresia iubirii sufletului pentru frumos care transmite prin emoţie adevăruri în care se regăsesc oamenii.

Limbajul poetic diferă de toate celelalte limbaje pentru că nu este unul doar semantic, ci încearcă să vorbească inimii şi nu raţiunii. E o limbă a inimii pe care nu oricine reuşeşte să o descifreze, ci doar acela care are ochii iubirii frumosului. Deşi de cele mai multe ori autorii de poezie se revoltă faţă de zei, lirismul este o componentă a transcendentului. Poezia se raportează la ceea ce este dincolo, de cele mai multe ori fără nicio legătură cu aproapele sau preajma. Nu pot fi de acord cu definiţia poeziei din Principii de estetică (Editura Fundaţiilor, 1939) a lui G. Călinescu: „Poezia este un mod ceremonial, ineficient, de a comunica iraţionalul, este forma goală a activităţii intelectuale. Ca să se facă înţeleşi, poeţii se joacă, făcând ca şi nebunii gestul comunicării, fără să comunice în fond nimic decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii“. Poezia nu este o comunicare a iraţionalului, ci a esenţelor, a corespondenţelor teandrice. Din acest punct de vedere putem afirma că poezia este intraductibilă în timp. Aceasta nu poate fi evolutivă pentru că reprezintă comunicarea cu „dincolo“, devenind o modalitate a transcendentului care luminează şi oferă sens imanentului. Poezia nu are legătură cu verbele timpului, ci doar cu eternitatea. În acest sens, Homer poate fi contemporan cu Rimbaud în timpul liric, doar instrumentele de expresie diferă. În poezie este o căutare tensionată a punctului comun, a restaurării unui unic estetic. Sigur, instrumentele de aspect pot diferi, dar mesajul excepţional are legătură cu emoţia şi sensibilitatea trăirii. Este un instrument de redare a revelaţiei lirice mai bun ca altul? Posibil, dar aceasta nu are legătură cu modul de transmitere a obiectului, ci cu felul de percepţie a subiectului, de intensitatea emoţiei primite. Simbolismul a crezut că a descoperit simbolul poetic, în realitatea duratei lungi poezia a fost perenă şi simbolică de la Cântarea Cântărilor la Florile Răului. Până la urmă, romantismul nu este o expresie de timp post-baroc, ci o formă sufletească de dincolo de timpuri. Odiseu este la fel de romantic şi mirat la provocările oamenilor şi pământului ca Demonul lui Lermontov sau Luceafărul lui Eminescu. Doar instrumentarul de redare a emoţiilor şi sensibilităţilor diferă într-un aspect fluid. Avangardiştii au crezut că pot schimba lumea în revolta lor împotriva societăţii şi, mai ales, împotriva Civitas Dei. Poeţii avangardei sunt nişte rebeli furibunzi, care nu mai au nevoie de divinitate sau, mai degrabă, se cred egali cu zeii. Fracturând limbajul poetic şi semantic cred că pot distruge vechiul sau tradiţia şi se pot culege, astfel, fructele mâniei care vor înnoi lumea, punând omul la mijloc într-o umanitate egalitaristă şi distopică în care „Dumnezeu a fost ucis“. Şi în această paradigmă, avangarda nu face decât să reitereze cu un nou instrument restaurarea omului prin revoltă împotriva zeilor Olimpului, prin Prometeu înlănţuit al grecului Eschil, născut cu vreo 500 de ani înaintea lui Hristos. Până la urmă, nu vorbeşte poetul cu zeii de la egal la egal? Eludarea transcendentului nu face decât să întărească individualitatea şi singularitatea eului creator. În poezie mai merge sintagma: nimic nou sub soare? Bineînţeles că nu, doar intensitatea şi înnoirea simbolurilor într-o semantică instrumentată diferă în tensiunea emoţiei lirice. Dacă noul nu îl aduce timpul, nu este evolutiv pentru că poezia transgresează fragmentele durabilităţii lungi prin transcendent, iar instrumentul este doar o restaurare ciclică în spirală în maniera istoriografică a lui Tucidide, atunci ce poate fi inedit în mesajul liric? O intensitate a stărilor sufleteşti, o preempţiune şi o radiografiere a emoţiei face diferenţa dintre poezii, între vers şi frază. Noutatea este această încercare de recucerire a unei femei frumoase, care pare mereu proaspătă şi aducătoare de emoţii şi fluturi în stomac. Poezia nu se măsoară în timp şi stil, ci în culoarea intensivă a emoţiilor. Diferenţa în poezie o face valoarea operei literare. În istoria liricii, nu este evoluţie, ci intensitate artistică. Homer este la fel de „modern“ şi frecventabil ca Shakespeare, Baudelaire sau Pablo Neruda.

Mai contează limba în poezia modernă, în care totul s-a spus şi totuşi se regăsesc suficiente resurse ca poezia să redevină o renaştere a sufletului emoţiei? Limbajul este doar instrumentul care sculptează maniera de oferire a inimii receptorului. Limbajul nu este suficient intrinsec pentru a reda trăirea lirică. Versul împovărat de metafore are o încărcătură care face diferenţa între poezie şi non-poezie, între poet şi prozator. Limba în sine, oricât de fracturată, nu este poezie. În această chestiune au naufragiat poeţii avangardişti ai sec. XX, considerând limbajul fracturat, doar pentru că rupe versul, o poezie în sine. Avangarda nu a fost peremptorie, limbajul poetic induce cu sine o încărcătură emotivă care face diferenţa între poezie şi non-poezie. Poetul autentic este un creator în primul rând de emoţii sufleteşti, care încarcă limbajul poetic şi-l transformă în poezie. Fără încărcătură emotivă, versul este doar frază. De aceea, emoţia în poezie primează limbajului. Aici s-au înfundat avangardiştii şi poeziile acestora nu au oferit durată operelor literare, care sunt o modă recurentă, nu nişte capodopere. Avangarda literară prin mişcarea „dada“ de la cabaret Voltaire a dus în Elveţia Primului Război Mondial experimentul de limbaj până la capăt – in extremis –, pornind de la lovitura de cuţit în dicţionarul Larousse spre excitaţia literară, ca a unui faun imberb, a lui Tristan Tzara. Spargerea limbajului şi fragmentarea versului au fost dorinţele pătimaşe ale avangardiştilor. Ei au adus noul în gramatica limbajului poetic şi în mesajul profund rupt de orice urmă de transcendent, dar au rămas repetenţi la emoţia lirică transmisă receptacolului. În poezie, nu gramatica limbajului sau mesajul profan în exces oferă conţinut operei literare, ci intensitatea emoţiei transfigurate în sufletul cititorului. De viziunea poetică a emoţiei se apropie cel mai mult în literatura universală poetul american E.A. Poe în eseul „Principiul poetic“. Poe caută o definiţie esenţialistă a poeziei, întemeiată pe emoţie. Mesajul poeziei propuse de Poe este „creaţia ritmică a frumuseţii“. Celelalte valori surprinse în liric: binele, adevărul sunt subordonate celei estetice. Pentru poetul american, „principiul poetic“ este „aspiraţia umană spre Frumuseţea Absolută“ şi se manifestă printr-o „emoţie înălţătoare a sufletului“. Tendinţele liricii sec. XX iniţiate de Rimbaud şi Mallarmé au fost sublimitate în poezia ca fantezism şi vizionarism opusă celebrării intelectului fantezie (P. Valéry, T.S. Eliot). În literatura română, pe aceeaşi filieră a dialecticii hegeliene, avem „concidentia opossitorum“, Tudor Arghezi vs. Ion Barbu. Poezia este o utopie a absolutului şi o motivare a limbajului, care-l separă de cel comun. Da, poetul reface unitatea lumii, redescoperă origini şi rădăcini uitate, deşi, paradoxal, el vrea să rupă total cu tradiţia şi transcendentul. „Corespondenţele“ lui Baudelaire sunt poduri între simboluri creatoare de emoţie şi vibrează sufletele. Poeţii scriu pre limba lor, care nu este comună, iar tehnica de limbaj este doar un instrument perfecţionat şi perfectibil pentru a crea o operă în limba lirică universală. Scopul poeziei nu este gratuit, aşa cum spun poeţii sau criticii literari, ci produce intensificarea emoţiei printr-un frumos transfigurat aşa cum îl percepe, transfigurează şi oferă autorul de versuri. Da, poezia este o artă pentru artă, nu una cu tendinţă. Ideologizarea ucide definitiv lirismul. Definind poezia şi rolul emoţiei şi al personalităţii în procesul de creaţie, T.S. Eliot publică în anul 1919, teza „Tradiţia şi talentul personal“. Poetul subliniază că poezia reprezintă o expresie a emoţiei, însă aceasta este impersonală, astfel încât problema expresiei artistice a emoţiei se întemeiază nu pe intensitatea emoţiei personale, ci pe expresia impersonală semnificativă a respectivei emoţii. Teoria sa cu privire la impersonalitate subliniază că poezia implică procesul de „transmutaţie a emoţiei“. Eliot scria: „Căci nu e vorba de emoţie, nici de amintire, nici, dacă dăm cuvântului sensul lui normal, de seninătate. E fuziunea si ceva nou rezultând din fuziunea unui mare număr de experienţe care omului practic şi activ nu i se par nicidecum experienţe. E o fuziune care nu se petrece în mod conştient sau deliberat. Aceste experienţe nu sunt reamintite şi în cele din urma ele se unesc într-o atmosferă care e senină numai prin aceea că e asociată pasiv cu elementul real. Bineînţeles, nu e totul. În scrierea poeziei intră şi o mare doză de conştienţă şi deliberare“. Este paradoxul poeziei, care nu aduce neapărat mesaje şi limbaje înnoitoare, care se pot repeta ciclic în spirala istoriei, ci doar intensificări graduale, până la extreme ameţitoare, a emoţiei trăite transfigurat, din care se hrăneşte inima şi sufletul universal. În acest punct comun se regăseşte o transcendenţă unică, din care se cuminecă poeţii. Împărtăşirea emoţiei se brodează în versuri ce transmit intensitatea frumosului liric. Poezia autentică pare să fie o liturghie în versuri, care emoţionează, prin simboluri puternice, întreaga asistenţă.