ALEXANDRU JURCAN: REVERSUL ANONIMATULUI

Ce mai ştim despre suferinţele altora? Dorim un adevărat spectacol, în care nenorocirea altora să fie subiectul principal. Iată ce o preocupă pe Amélie Nothomb în romanul Acid sulfuric (Livre de Poche, Paris, 2009) – o fabulă de un cinism atroce. Adică? Telespectatorii au nevoie de materie primă, de consum emoţional, de senzaţii tari. Subconştientul lor intersectează uneori conuri de umbră, teritorii bizare. Cum procedăm în acest caz? Luăm prizonieri în plină stradă. Oameni visători, neatenţi, duşi pe un platou imens, prevăzut cu camere de filmat.

Latrine, saltele, frig, miros de urină, umilinţe, bătăi, plus ochiul sintetic al televiziunii. Suferinţa altora în direct urâţeşte sufletele spectatorilor (numai că aceştia nu realizează efectul insidios). Viaţa personală e abolită gradat. Ceea ce contează este să stai pironit în faţa televizorului. Ziarele comentează pe larg comportamentul prizonierilor, isteria şefilor. Deţinuţii nu ştiau care dintre ei erau filmaţi, nici ceea ce vedeau spectatorii. Dimineaţa se făcea selecţia (ca în lagăr). Cei inapţi de muncă erau trimişi la moarte. Orice nume dispare în anonimat. Victimele au alte inscripţii: ZHF 911, PFX 150 etc.

Romain Gary a fost prizonier într-un lagăr german. Deţinuţii se sălbăticeau, deveneau animale suferinde. Într-o zi, unul dintre ei a inventat personajul damei. Îşi imaginau că printre ei trăieşte o femeie stilată şi atunci încercau să-şi corijeze pornirile animalice. La Amélie Nothomb doamna nu trebuie inventată, ea există, este Pannonique.

Deodată îmi amintesc de alt platou nociv, cel al adulaţiei exagerate din filmul lui Peter Weir – Truman Show ­­– cu Jim Carrey în rolul ,,victimei“ respectate. Spectatorii îl vor în acel serial zi şi noapte, 24 de ore din 24. Actorul devine prizonier într-un imens studio, într-un scenariu tentacular, infinit. Regizorul e un demiurg, iar serialul înseamnă drog şi putere. O viaţă filmată, dirijată, prestabilită. Actorul nu poate evada din scenariu, deoarece reprezintă ,,hrana“ cotidiană a caracatiţei numită mass-media. La Amélie Nothomb întâlnim umilinţa degradării, iar la Peter Weir degradarea celebrităţii surâzătoare. Actorul crede că fuge, însă este filmat: ,,Dă-mi nişte fulgere!“ – strigă regizorul. ,,Ridicaţi soarele!“ Iată marea, senzaţia acută de libertate, însă… azurul e de mucava. Peretele în mare! Scările ce urcă din valuri spre spectatorii înfometaţi.

Mi-amintesc cum în 1973 Radu Cosaşu mi-a publicat în revista Cinema (nr. 4, p. 54) articolul Personajul Alexandru J.  Scriam acolo despre influenţa filmului în viaţa mea. Ca să rezist mai uşor la pulberea cotidiană îmi imaginam că eu eram doar un actor manipulat, că interpretam viaţa lui A.J., ca să trec cu zâmbetul pe buze prin toate încercările. Ca la Amélie Nothomb ori Peter Weir.

Nu pot omite romanul Sânul de Philip Roth, apărut la Polirom în 2006, tradus de Alexandra Coliban-Petre. Ca la Kafka sau Gogol, avem de-a face cu o metamorfoză senzaţională, amuzantă, şocantă. Personajul se transformă într-un sân de femeie. El, bărbatul iubitor de femei, de sâni senzuali. Internat în spital, el nu ştie dacă e filmat sau nu. Poate că lumea întreagă viziona transformarea lui uluitoare. La Nothomb e teroare, la Weir, dorinţă de evadare. La Roth întâlnim un soi de acceptare a noii condiţii: ,,O să fie şi femei dornice să-şi deschidă coapsele pentru un ştremeleag atât de nou şi de palpitant cum e sfârcul meu“. A fi sau nu a fi… văzut în direct de ceilalţi. A nu putea reveni la tonicul anonimat cotidian.