PETRIŞOR MILITARU: RECITINDU-L PE MARINO

Istoria prieteniei intelectuale a lui Adrian Marino (1921-2005) cu gruparea „Mozaicul“ şi Editura Aius începe în a doua jumătate a anilor ’90. Pe de o parte, ideocriticul clujean şi-a asumat rolul de mentor al revistei „Mozaicul“ (noua serie, reînfiinţată în 1998 de omul de cultură craiovean Nicolae Marinescu) publicând, între anii 1998-2005, în fiecare lună pe prima pagină un text original, în care dezbătea probleme şi concepte ale lumii culturale, sociale şi politice actuale. Dintre acestea conceptul de neopaşoptism (ce viza integrarea valorilor europene în mentalitatea românească) a avut probabil, în timp, cea mai mare rezonanţă. Pe de altă parte, în acest context au apărut la editura craioveană volume semnate de Adrian Marino precum Introducere în critica literară (ediţie îngrijită de Sorina Sorescu, 2007) sau Exerciţii de disciplină a creaţiei. Studii, cronici, interviuri şi anchete din revistele craiovene 1967-2005 (ediţie îngrijită de Maria Dinu, 2013), dar şi studii ca Hermeneutica lui Adrian Marino de Constantin M. Popa (1993) sau Adrian Marino: un proiect pentru cultura română de Ion Bogdan Lefter (2006).

Pe 5 septembrie 2021, s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Adrian Marino. Pentru a marca acest eveniment, la Editura Aius din Craiova a apărut un volum consistent de peste 300 de pagini, sub semnătura Mariei Dinu, intitulat Adrian Marino: (in)variante ale discursului critic, însoţit de o prefaţă de Cătălin Ghiţă şi un text de recomandare, pe coperta a patra, de Mircea Martin.

Cartea de faţă are la bază o teză de doctorat susţinută, acum câţiva ani, la Universitatea din Bucureşti sub îndrumarea Profesorului Mircea Martin. Ca student şi masterand al Literelor craiovene, Maria Dinu a participat (sub directa îndrumare a Sorinei Sorescu) la colocviile studenţeşti de critică literară organizate de universităţile din Iaşi, Sibiu şi Braşov. A debutat în poezie cu volumul Noaptea părului liber (2017), ce a obţinut Premiul pentru debut al USR – Filiala Craiova. În prezent, este secretar de redacţie al revistei „Mozaicul“ în care susţine rubrica „Poetree of life“, unde practică critică de receptare şi promovează poezia tânără.

Termenul de „(in)variante“ din titlul cărţii publicate de Maria Dinu este preluat din cartea Critica ideilor literare (1974) pe care Marino îl propune în concordaţă cu ceea ce Lovejoy înţelegea prin „unit ideas“, concept pe care criticul american îl considera fundamental pentru orice cercetare din sfera istoriei ideilor. Conform acestei viziuni teoretice, de-a lungul timpului aceleaşi idei se regăsesc în epoci diferite şi în culturi diferite, fără să existe o influenţă directă. Din această perspectivă, Maria Dinu subliniază că pentru Marino aceste „(in)variante“ ale discursului critic vor deveni constantele gândirii sale teoretice, aşa cum se observă parcurgând acest volum ce face o analiză diacronică a operei ideocritice dezvoltate de autorul Dicţionarului de idei literare (1970). Tocmai pentru a surprinde cristalizarea gândirii critice mariniene, cartea Adrian Marino: (in)variante ale discursului critic este structurată tripartit : i) biografia, ii) biografia ideilor literare şi iii) autobiografia. Prima parte extrage episoadele reprezentative din viaţa lui Adrian Marino care se reflectă într-un fel sau altul asupra operei sale: de la discipolatul călinescian din tinereţe până la experienţa amară a închisorii (în 1949, Marino este arestat 14 ani şi va fi închis sau cu domiciliul forţat la Lăteşti, un sat din Bărăgan). Aşadar, în prima fază Maria Dinu urmăreşte constituirea gândirii teoretice a lui Marino de la primele articole (mare parte publicate în Jurnalul literar al lui G. Călinescu), până la etapa marilor proiecte unde intră Viaţa lui Al. Macedonski (1965), Opera lui Al. Macedonski (1967), Introducere în critica literară (1968), până la Critica ideilor literare (1974) şi Hermeneutica ideii de literatură (1987). Pentru prima dată termenul de invariant apare la Marino în cartea Critica ideilor literare, fiind un concept fundamental pentru gândirea sa, dezvoltat sub influenţa conceptului de unit ideas al lui Lovejoy, părintele istoriei ideilor şi autorul  lucrării Marele lanţ al fiinţei. Istoria ideii de plenitudine de la Platon la Schelling (apărută în 1936, tradusă la noi în 1997). Pentru Marino, ideile literare se regăsesc în aceleaşi epoci în literaturi diferite, care nu au contact una cu cealaltă, fără să existe înrâuriri. De la un studiu la altul aceste idei literare vor deveni constantele gândirii mariniene. În acest punct, putem afirma că există două momente care marcheză biografia lui Marino: discipolatul călinescian (ce îl va exaspera ulterior) şi perioada petrecută în închisoare. În anii ’60, Marino va reveni în viaţa intelectuală, dar va suferi din cauza animozităţilor „colegiale“ şi a impactului ideologic al vremii. Remarcabil rămâne, în acest context, demersul său de a susţine literatura română şi de a se alinia în plan critic la nivelul culturii europene. În cea de-a treia etapă biografică, cea post-decembristă, are loc o nouă reorientare a lui Marino spre studiile ideologice, dat fiind faptul că înainte de ’89 nu ar fi putut face astfel de studii. Conceptul fundamental pentru gândirea mariniană din această perioadă este cel de neopaşoptism, ideea care ulterior va fi şi în centrul unuia din Colocviile revistei „Mozaicul“ organizate la acea vreme la Craiova, cu Marino ca invitat de onoare.

În a doua parte a studiului, cea dedicată biografiei ideilor literare, Maria Dinu se opreşte la acele concepte care configurează baza gândirii lui Adrian Marino, cum sunt cel de „structură“, de „sistem“, de „model“, de „umanism“ şi de „militantism“. În volumul Viaţa lui Al. Macedonski (1965), Marino defineşte pentru prima dată conceptul de „structură“ a personalităţii artistice macedonskiene văzute în cheie romantică ca homo duplex. De la structura interioară a unui personalităţi literare, Marino trece treptat spre mult mai abstractul concept de structură a unei opere literare, iar trecerea se face în volumul Introducere în critica literară, în care încearcă să împace latura impresionistă a criticii literare cu vocaţia sistemului, cu cercetările la zi din Occident. Raportul dintre subiectivitatea criticului şi obiectivitatea sa este una din discuţiile interesante din această carte. Introducerea… marchează, în plus, punctul în care modelul călinescian e resimţit ca fiind depăşit. În volumele următoare este interesant de remarcat şi o ascuţire a spiritului polemic (pe lângă tendinţa de sistematizare şi abstractizare din Critica ideilor literare şi a Dicţionarului de idei literare), discursul său fiind de multe ori o replică implicită la “reproşurile“ colegilor de breaslă faţă de diferite aspecte ale operei sale.

În cea de-a treia parte a cărţii, ce are în centru autobiografia, exegeta punctează foarte bine că evoluţia gândirii critice a lui Adrian Marino este marcată de prezenţa a trei spirite tutelare (G. Călinescu, R. Etiemble şi M. Eliade), fiecare dintre aceste trei figuri marcând „mutaţiile“ teoretice prin care va trece treptat gândirea sa, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru că va fi „dezamăgit“, pe rând, de fiecare din aceştia din cauza faptului că studiile nu au fost apreciate la adevărata lor valoare nici măcar de autorii-model. În plan autobiografic, Maria Dinu semnalează predilecţia criticului pentru un autor controversat ca Macedonski ca obiect de studiu al primelor două cărţi, un spirit neînţeles şi marginalizat, ceea ce corespunde tipologiei sale psihologice; extrapolând în momentul apariţiei studiilor despre Etiemble şi Eliade, aceştia, de asemenea, se aflau în ipostaza de a fi marginalizaţi sau neglijaţi, din diferite motive, de mainstream-ul academic, dar şi de marele public. Simţindu-se marginalizat pe nedrept, Marino simţea nevoia unor alianţe cu figuri precum Etiemble sau Eliade, care în ţară era relativ puţin tradus. Prin Hermeneutica lui Mircea Eliade (1980), Marino îşi căuta un precursor de la care să se revendice, iar principalul „reproş“ va fi legat de stilul său erudit până la a deveni „rigid“. În mod suprinzător, studiul lui Marino despre Etiemble nu este nici acum tradus în limba română. La centenarul naşterii lui Adrian Marino, cartea Mariei Dinu reprezintă o sinteză originală a operei ideocriticului clujean şi o aducere a gândirii sale în actualitate.