VLADIMIR TISMĂNEANU: EPURAREA LUI PAUL MERKER

Analiza comparativă, sociologică, politică, istorică, psihologică, este cheia înţelegerii fenomenelor dramatice din Blocul Sovietic. Există, neîndoios, o diferenţă specifică, trebuie identificată şi explicată, dar existau similitudini indubitabile. Trebuie înţeles sistemul de vase comunicante dintre „democraţiile populare“, „schimburile de experienţă“, inclusiv în ticluirea actelor de acuzare halucinante din procesele-spectacol. Om de încredere al lui Dej şi Pârvulescu, veterana ilegalistă Ronea Gheorghiu, vicepreşedintă a Comisiei Controlului de Partid, a fost trimisă la Praga în toamna anului 1952 ca să asiste la procesul „grupului complotist condus de Rudolf Slánský“. Am citit şi recitit interviul ei din „Arhiva Alexandru Siperco“, seria de volume despre care am mai scris. Sunt acolo elemente esenţiale pentru desluşirea mecanismelor terorii în anii a ceea ce putem numi high Stalinism în Europa de Est şi Centrală. Ronea era văduva lui Petre Gheorghiu şi cumnata sorei acestuia, Ivanca Rudenco. Împreună cu mama mea, am mers de câteva ori la ea în vizită în anii ’50. Locuia împreună cu fiul ei (adoptat), Petrică, pe stradă Pictor Rosenthal (ori poate Pictor Iscovescu). Petre Gheorghiu era cu un an mai mare că mine, mergea la Liceul 24 (azi „Jean Monnet“). A făcut medicină. Prin anii ’80 am auzit că s-a sinucis. Spânzurat. Ronea făcea parte din ceea ce jurnalistă franceză Dominique Desanti a numit „la haute aristocratie comuniste“. Existau în experienţa ei elemente comune cu aceea a Gustei Fučíkova, văduva lui Julius Fučík, martoră a acuzării în amintita înscenare judiciară. În închisoarea nazistă, Julius Fučík a scris celebrul „Reportaj cu ştreangul de gât“. În decembrie 1952, Rudolf Slánský şi alţi 11 condamnaţi, majoritatea evrei, în acel kafkian proces, erau spânzuraţi, apoi incineraţi, iar cenuşa lor azvârlită pe o şosea complet ingheţată…

O consecinţă directă a procesului Slánský în Cehoslovacia a fost procesul de epurare al lui Paul Merker (1894-1969), membru al Comitetului Central al Partidului Unităţii Socialiste (SED) din 1946. Decăderea sa iniţială s-a produs din cauza relaţiei pe care a avut-o în timpul celui de-al Doilea Război Mondial cu Noel Field şi Otto Katz (parte din grupul judecat şi executat în Praga, în 1951). Cu toate acestea, chintesenţa acuzaţiilor la adresa lui Merker viza opiniile şi poziţiile acestuia asupra chestiunii evreieşti în Germania post-1945.

În 1952, Comisia Centrală de Control a Partidului (SED) a prezentat un document care detalia erorile lui Merker. Deloc surprinzător, documentul era intitulat „Lecţii ale procesului împotriva centrului conspirativ Slánský“. Comisia a insistat că Merker fusese implicat în „activitatea criminală a organizaţiilor sioniste“ care, aliate cu „agenţii americani“, vizau să distrugă „democraţiile populare“ din Europa de Est.

În plus, documentul pretindea că Merker încercase „să atragă de partea sa tovarăşi SED de origine evreiască“. În timpul anchetei (atât din partea Stasi, cât şi a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne), Merker a fost catalogat ca Judenknecht („slujitor al evreilor“). Printr-o întorsătură interesantă, chiar după clarificarea situaţiei lui Noel Field în 1954, Merker nu a fost eliberat. Din contră, întregul său proces era acum concentrat pe presupusa lui colaborare cu cercurile capitaliste şi cosmopolite evreieşti.

A fost condamnat în 1955 la opt ani de închisoare, dar a fost eliberat în 1956 fără a fi vreodată complet reabilitat. Cu toate acestea, Merker şi soţia sa nu au încercat niciodată să fugă în Germania de Vest. Adoptând o poziţie „exemplară“ de tip Rubaşov, Merker a declarat: „În procesul împotriva mea am stat fără un avocat al apărării spre a ajuta la păstrarea absolut secretă a procedurilor“.

Din nou, (i)logica stalinismului se afla în acţiune: „A făcut eforturi pentru a preîntâmpina utilizarea cazului său de către «duşmanii RDG» şi el, şi soţia sa au fost şi vor rămâne tăcuţi legat de acest caz“. Minutele procesului, sentinţei şi anchetelor au fost, într-adevăr, păstrate la secret, ieşind la iveală doar după căderea Zidului Berlinului.

Paul Merker a locuit şi în Mexico City, între 1942 şi 1945, şi prin articolele sale din Freies Deutschland a fost singurul membru al Politburo-ului KPD (Partidul Comunist German) care a insistat asupra rolului central al antisemitismului în Germania nazistă şi pe statutul special al evreilor printre victimele lui Hitler. Aceasta era în contrast puternic cu scrierile şi poziţiile publice ale lui Walter Ulbricht asupra fascismului, crimelor de război ale Germaniei şi responsabilităţii colective. Mai mult, după 1948, Merker s-a dezis în mod clar de politica sovietică de refuzare a statutului special şi recompenselor pentru evreii victime ale lui Hitler.

Dar să ne întoarcem puţin, să amintim cum au reverberat aceste evenimente la Bucureşti. În mai 1952, ziarele româneşti anunţau eliminarea a trei membri din Politburo, dintre care doi foşti lideri ai centrului partidului aflat în emigraţie la Moscova în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Toţi trei fuseseră secretari de partid şi împărţiseră puterea absolută cu liderul fracţiunii autohtoniste, Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Ana Pauker, o veterană comunistă care fusese mult timp hiperbolizată de către propaganda internaţională drept o luptătoare comunistă fără cusur, şi-a pierdut funcţia de ministru al afacerilor externe şi a fost plasată sub arest la domiciliu. Aliatul ei moscovit, Vasile Luca, de origine maghiar, a fost acuzat de sabotaj economic pe durata ministeriatului său la finanţe, precum şi de colaborare cu poliţia burgheză în timpul perioadei de ilegalitate a partidului. Luca a fost arestat şi a murit în închisoare la începutul anilor 1960. Al treilea membru al grupului, Teohari Georgescu, un comunist local şi fost ministru al afacerilor interne a cărui principală vină a constat în apropierea de facţiunea Pauker-Luca, a fost de asemenea închis, dar eliberat curând după aceea şi niciodată reinstalat în poziţii de partid.

Cazul românesc reprezintă un exemplu perfect al unei evoluţii locale dictate de fracţionismul de partid şi sectarism. Poate fi spus că marginalitatea şi lipsa de reprezentativitate istorică a unui partid comunist a fost într-o relaţie de proporţionalitate inversă cu sectarismul său. Partidul Comunist Român (PCR), sfâşiat de lupte interne între cei trei centri ai săi în timpul perioadei de ilegalitate, a păstrat o mentalitate de „cetate asediată“ chiar şi după cel de-al Doilea Război Mondial.

Dat fiind că în perioada de dinainte de 1945 acuzaţiile reciproce s-au soldat de obicei cu expulzarea din partid a membrilor fracţiunii înfrânte, odată ce partidul a ajuns la putere, efectele acestor neîncetate lupte au fost catastrofale. După ce a fost stabilit ca partid conducător, Partidul Comunist Român a proiectat o viziune bazată pe exclusivism, dogmatism feroce şi suspiciune generalizată la nivel naţional.