IULIAN BOLDEA: PROCENTUL DE EROARE AL NOSTALGIEI

Poet şi eseist, politician de notorietate, intelectual de elevată ţinută, Markó Béla scrie o poezie în care vibraţia sinelui se conjugă cu reprezentările cotidianului, cu rememorarea trecutului, sau cu meditaţia asupra propriului destin. În limba română, Markó Béla a publicat mai multe volume de poeme: Despre natura metaforelor (1989, traducere în limba română de Paul Drumaru), Timp canibal (1997, traducere în limba română de Paul Drumaru), Condamnaţi la reconciliere (2006, traducere în limba română de Paul Drumaru), Badminton (2016, traducere în limba română de Kocsis Francisko) şi Iartă-ne, Ginsberg (2020, traducere în limba română de Kocsis Francisko).

Un comentariu al cărţii Iartă-ne, Ginsberg (Editura Curtea Veche, 2020) poate să înceapă cu referinţa din titlu la Allen Ginsberg, lider controversat al generaţiei beat, militant pentru libertate, rebel, lipsit de inhibiţii. Libertatea este, însă, scrie Markó Béla, pentru cei care trăiesc în epoca relativizării valorilor, lipsită de fundament şi de consistenţă: ,,dar au uitat ce au sperat,/ nu smulg cireşele din pomi,/ nu mănâncă cireşe din acelaşi pom cu păsările,/ se simt bine în halatele pluşate de casă/ şi, dacă aud cuvântul libertate,/ gândul le fuge mai întâi la vacanţa de vară,/ consultă pe îndelete ghidurile turistice“. Multe poeme din această carte sunt reprezentări tensionate ale unei ambivalenţe antinomice, între trecut şi prezent, un trecut evaluat pozitiv şi un prezent derizoriu, banal, neînsemnat: ,,De-aş mai auzi măcar o dată/ cum sună chitara electrică, se vântură/ nebuneşte cracii pantalonilor trapez/ ca-n filmele western uşile batante/ transpiră fustele mini pe pardoseala/ de scândură a căminelor culturale de la ţară,/ pe pulpele fetelor se vede urma adâncă/ imprimată de marginea băncilor de lemn“.

O carte cu suflu elegiac, scrisă în tonalitate melancolică şi reflexivă, Iartă-ne, Ginsberg remodelează fluxul memoriei înspre spaţiul şi timpul copilăriei, prin figurile tutelare ale mamei şi tatălui, dar şi prin reveriile „ţinutului transilvan“, poetul definindu-se, aici, mai ales prin capacitatea de autocontemplare inclementă, prin care îşi expune în vers neputinţele, vinovăţiile, idealurile şi nostalgiile. Structurată în patru secvenţe lirice (Sfoară de ambalaj, Cicatrice, Procent de eroare şi Pete de ruj), Iartă-ne, Ginsberg  este o carte a asumării unui statut identitar (,,Noi eram maghiari, nu încăpea nicio îndoială,/ nu eram, de pildă, români“), dar şi a unei memorii asumate ca jertfă şi reper existenţial (,,a trecut foarte mult timp de-atunci, dar/ toată lumea ştie despre ce vorbesc“). Poemele surprind scene ale cotidianului, detalii de viaţă, unele simbolice, cum este scena împodobirii bradului (,,în dimineaţa de Crăciun tata mi-a spus/ că în anul acesta noi împodobim pomul, băiete,/ pentru că îngerul trebuie să alerge în multe locuri“), întreţinându-se un dialog permanent cu trecutul fiinţei (,,şi când a venit acasă mama de la spital,/ am făcut ceai, am adus pâine, dar de multă,/ de foarte multă vreme ei nu mai sunt nicăieri“). Scene ale devenirii, trepte ale vieţii şi ale istoriei definesc un dialog între lumi (,,lumea românească veche de dinainte de război“, ,,lumea maghiară“, ,,lumea comunistă“ şi ,,lumea haiducească“), textele reconstituind întâmplări şi scene, dar şi conturul unor personaje (prietenul H., tanti J., motociclistul sinucigaş J. Pista, amicul Cs., nenea Sz. Pista, cele două Anne etc.).

Poetul este sensibil şi la avatarurile devenirii, la restaurarea trecutului, expunând scene şi imagini care ne vorbesc, cu o turnură nostalgică a frazei, despre nedesăvârşirile eului, despre neîmpliniri şi umilinţe, despre sancţiuni şi privaţiuni: „dacă mă gândesc mai bine,/ nu s-a schimbat nimic de-atunci,/ deşi tribuna a fost de foarte de mult demontată,/ nu mai e nicăieri nenea Pista, vecinul,/ au dispărut şi tata, şi mama,/ dar mai picură dimineaţa“. Evoluţia fiinţei prin tranziţia şi abandonul diverselor vârste, prin reînnoiri perpetue, este redată în acelaşi ton al sincerităţii, al autenticităţii alcătuite din ambivalenţe şi antinomii ale trăirii şi simţirii: ,,Dacă mă gândesc bine,/ am părăsit deja câteva corpuri,/ nu aşa, să nu mă înţeleagă nimeni greşit,/ nu vorbesc despre corpul altcuiva, ci despre al meu“. Toposul locuirii presupune, însă, glisarea dintr-o lume în alta (,,oare ce voi uita aici, ce voi lăsa în urmă cândva“; ,,unde locuim, de fapt?“), existenţa fiind percepută ca sală de aşteptare, între cotidian şi oniric, visele având aspectul unor deambulări frenetice, fără scop, în peisaje halucinate.

Unele poezii fixează clipe şi trăiri intermitente, detalii insesizabile ale realului, lucruri şi închipuiri (,,prin geam pândesc închipuiri“, ,,îmi trec degetul peste tăişul rece al cuţitului/ ca să simt lâna creaţă a mieilor“, ,,zdrenţele fine ale aerului“, ,,gramatica agoniei lente“ etc.). În Ars poetica postumă poetul sesizează dualitatea eu/ celălalt, un joc între corp şi imaginarul oglinzii, între atingere şi halucinaţie (,,Numai pe mine însumi mă mai pot observa,/ mâna, piciorul, obrazul în oglindă,/ ca să le văd pe femeile pe care le-am atins,/ dar şi pe acelea pe care nu le-am văzut niciodată,/ dar le-am visat cândva foarte demult“). În acelaşi timp, unele versuri pun în lumină reflecţii, trăiri, crize şi stări de conştiinţă, încremenirea fiinţei în stadiul de fotografie (,,dar o fotografie ar fi o şansă de a dăinui“), precum şi artificialitatea sau impostura unor astfel de surogate de fiinţă, dualitate suflet/corp fiind reprezentată în imagini sumbre (,,De foarte de mult a putrezit totul,/ va fi rămas cel mult vreun petec spălăcit/ de culoare în găvanele ochilor./ Nu v-am privit de îndeajuns de multe ori în ochi/ ca să ţin minte cum arată sufletul“). Există versuri care sugerează abandonarea speranţei, lipsa de înţeles şi de coerenţă, într-o lume dominată de hazard, devalorizată, cu un desen infernal (,,îngerii ţipători ai celui de sus,/ ridicând în cer gunoiul/ din pubelele duhnind pestilenţial peste tot“). În acelaşi timp, referinţele la divinitate sunt recurente, sugerând o personalizare a dialogului cu divinul (,,până Dumnezeu se va concentra pe sine însuşi/ ca asupra unei propoziţii perfecte, fără înţeles,/ nu mă chema prea des pe nume,/ căci poate uitarea,/ nu amintirea mă va păstra mai durabil“). Markó Béla se referă, însă, şi la mecanismul poetic, la poezie şi creativitate sau la propriul mod de a scrie (,,dar şi poezia vorbeşte despre altceva,/ nu despre sine, ci despre ceea ce/ încă exista în urmă cu câteva zile,/ acesta e însă un alt fel de gol/ decât cel ce se umple până la urmă/ cu sine însuşi, apoi, mai încolo, şi cu altceva“).

Imaginile absenţei, ale părăsirii, ale pierderii identitare, ale crizei creativităţii, ale abandonului şi declinului sunt destul de frecvente în aceste versuri, după cum este prezentă aici şi sugestia unui miraj al vorbirii, al trecerii dincolo de viaţă (,,există limbă şi după moarte,/ vei şti să vorbeşti şi atunci,/ dar nu va avea decât un singur/ timp valabil al verbelor/ şi o singură persoană,/ cu totul altfel desigur/ decât limbajul dictatorilor,/ pe care îi înflăcărează viitorul,/ persoana întâi singular“).

În cartea sa Iartă-ne, Ginsberg, Markó Béla sugerează, într-un limbaj al tandreţii şi în culorile nostalgiei, miracolul ascuns al frumuseţii, transparenţele afective ale fiinţei, situate la limita dintre tranşanţa traumei şi desenul suavităţii, purtând cu el¸ ca mesager al unei alte lumi de frumuseţi şi desăvârşiri, povara purităţii şi a interogaţiei etice.