ALICE VALERIA MICU: CUVINTE CE NU PIER

Sacoul demodat, cartea lui Traian Ştef apărută anul acesta la Editura Junimea, este manifestul antigeneraţionist al autorului, căci el vine cu patru cununi de sonete în plin post-post-douămiism. Echinoxist şi Familist, Traian Ştef îşi păstrează de-a lungul anilor prudenţa şi sobrietatea ce ascund un suflet candid şi un spirit în căutarea unor formule diverse. Alegerea poeziei cu formă fixă este felul în care ardeleanul serios şi moralist îşi trăieşte cu luciditate condiţia de marginalizat a oricărui poet, aşa cum o făcuse şi în Epistolele către Alexandros, volumul său din 2004, promovând întoarcerea la clasici prin formula abordată, dar fără ironia din volumul amintit.

În Sacoul demodat, autorul alege modelul sonetului italian, petrarchist, cultivat cu precădere de poeţii români, dar în forma specială a cununii de sonete, alcătuită din cincisprezece poeme, primul conţinând principala temă şi ideea celorlalte paisprezece. E, fără îndoială, o demonstraţie de virtuozitate, Ştef respectă cu rigurozitate formatul consacrat pentru coroana de sonete în Italia secolului al XIII-lea.   Disciplina scrierii la care te obligă sonetul se potriveşte perfect cu cea a moralei, conturată cu discreţie şi asumată de autor în discursurile poetice care alcătuiesc volumul. Contemplativ, cu conştiinţa trează, Traian Ştef dedică cele patru cununi de sonete unor subiecte livreşti – scaunul din inimă de stejar, sacoul demodat, mersul cu trenul – dar şi unuia cvasi-filosofic – lumea ca voinţă şi reprezentare a rădăcinilor agăţătoare.

Primele opt sonete ale acestei cununi au fost publicate în România literară nr. 31/2019. Faţă de textul de atunci, volumul diferă, dovadă în plus a muncii migăloase, necesară unui astfel de demers. „Mi-e dat sau mi se ia? Ce-i vechi se face nou?/ Mereu va fi răspunsul ca peştii plin de zale,/ Ca un popor născut din moaşte vegetale,/ Cum glasul tânăr ocupat de propriul ecou“ e textul din România literară, care în volum devine „Mi-e dat ce mi se ia? De-i vechiul noi/ Mereu va fi răspunsul plin de zale/ Un adevăr ivit din moaşte vegetale,/ Cum glasul răsfăţat de propriul ecou“, p. 41). Cum versul al treilea aducea prea mult a Blandiana, în versiunea publicată în 2019 („Eu cred că suntem un popor vegetal“), Ştef preferă sugestia biblică dublă, articulată din combinarea noţiunii de adevăr cu moaştele şi cu puterea de regenerare a naturii, şi obţine astfel un vers puternic, memorabil.

Există voci care susţin că poeţii scriu, de fapt, la un singur volum de-a lungul anilor. Nu este, cu siguranţă, cazul lui Traian Ştef care se reinventează cu fiecare carte. O fi din nevoia de a experimenta formule noi, plictiseala, dorinţa de a-şi încerca puterile sau pur şi simplu capacitatea sa de a traversa generaţii poetice? Cert este că sonetele se înlănţuie în rostogoliri molcome, construcţiile sună adesea petrarchist, iar referinţele vin să accentueze tonul pe alocuri eclectic. Cum Traian Ştef strecoară autoironii, le-am găsit în prima cunună, în sonetul Cu brazi şi roţi „Ce rime, vai, ca apa stătătoare/ Ce oglindire, ca într-o spărtură,/ Fineţuri aşteptând lângă bordură/ Un fâlfâit dezordonat, o boare“ (p. 30). Îl recunoaştem în Sacoul demodat ludic, sincer, aducând aer retro cu care se legitimează în câteva din volumele sale, dar rămânând în acelaşi timp un poet cu capacitatea de a acoperi mode, voci, maniere, forme şi expresii.