MARTA PETREU: CE S-A MAI ÎNTÎMPLAT DE-O VREME

S-au întîmplat destule din noiembrie, de cînd am pregătit în regim de hărnicie şi urgenţă numărul 12 al revistei noastre, şi pînă acum. Au fost de pildă multe evenimente religioase, sfinţi şi sfinte, sărbători mari de tot felul, pe care Biserica Ortodoxă Română le-a prăznuit aşa cum ştie ea. Nu precum papa Francisc al II-lea, care, ţinînd cont de pandemie şi de faptul că valoarea umană cea mai importantă este viaţa, s-a rugat, singur cuc, în Piaţa Vaticanului, în numele şi pentru întreaga lume creştină. Pesemne că Papa Francisc al II-lea crede că şi dacă face singur ceremonia, e auzit în cer şi asta aduce binecuvîntarea pe pămînt. Biserica Ortodoxă Română, dimpotrivă, în loc să se roage unul către Unul pentru toţi, i-a lăsat pe toţi înalţii prelaţi să facă după cum îi taie capul, să adune mulţimi, turma credincioşilor, nu-i aşa?, în ideea, spusă în gura mare de unul, cum că dacă un ins se contaminează de virusul Covid-19 la biserică şi apoi moare, atunci e fericit, căci vede faţa lui Dumnezeu. Mai devreme, cum ar veni. Hm. Nu vreau să pun pe hîrtie raţionamentul acesta dus pînă la capăt. • Şi-au fost alegerile, desigur. Mare nenorocire pentru România că alegerile s-au nimerit într-un an cu nenorocirea globală a pandemiei. Despre rezultatul lor, pentru stranietatea căruia au lucrat nu numai partidele, ci şi Biserica noastră Ortodoxă, ce să spun? În ceea ce priveşte lumea scriitoricească, l-a comentat cvasiinstantaneu dl Nicolae Manolescu, Preşedintele Uniunii. • Ce-am avut eu de spus, eu am cam spus mai înainte. Mă mir numai că oamenii se miră.

• Altfel, ştirile de tot felul au căzut peste noi nu ca omătul, ci precum încălzirea globală, aceea în care la noi multă lume nu crede. Nici preşedintele în funcţiune al Statelor Unite nu a crezut în ea, că nu degeaba a retras, acum mai mulţi ani, America din Acordul Climatic. Atîta doar că, în 30 decembrie, am văzut trandafiri îmbobociţi în faţa blocului, iar o albină năucită de soare se bătea buimacă de sticla ferestrei, vrînd să intre. • Că tot am pomenit America, acolo spectacolul alegerilor şi neîncrederea cu care preşedintele încă în funcţiune a respins rezultatul lor ne-au arătat încă o dată că specia umană este unitară, cînd vine vorba de scandal, nu-i mare diferenţă între oraşul de pe Dîmboviţa şi acela de pe Potomak. Dovada s-a desfăşurat sub ochii omenirii vreme lungă de patru ani, pentru a exploda miercuri, 6 ianuarie 2021, sub forma asediului Capitoliului. Acum, că americanii şi-au avut şi ei mineriada lor televizată (sîc! Noi avem mai multe!), putem spune că România şi-a exportat cu succes creaţia ei de o terifiantă originalitate. • Vorbind serios, între Iliescu şi Trump nu este diferenţă. Nici între psihea populară de aici şi aceea de peste ocean, amîndouă la fel de lesne de aţîţat. Diferenţa este numai în instituţii: în timp ce ale noastre au clacat în faţa asaltului, acelea americane s-au recules repede, după vreo trei, patru ceasuri, şi au început să riposteze. • Şi-n timp ce evenimentele politice şi-au accelerat ritmul în defavoarea dreptei raţiuni, virusul Sars-Cov-2 s-a „auto-actualizat”, pentru a-şi accelera la rîndul lui viteza de difuziune. Ăsta-i de fapt secolul vitezei! La noi, pînă şi la cumpărături n-auzi altceva decît: vorbe, vorbe, vorbe! despre vaccinul antiCovid. Brusc, o mare parte din populaţia ţării ştie mai mult decît doctorul Fauci, e mai deşteaptă decît formidabila echipă ştiinţifică a Angelei Merkel, aşa că se pune de-a curmezişul vaccinării. • Să nu fiu nedreaptă, am auzit şi eu şi o vorbă bună, spusă de politologul Cristian Pârvulescu pe Digi: „Dacă s-ar face la şcoală mai puţine ore de religie şi mai multe ore de ştiinţă, situaţia ar fi alta”. Eram singură în casă, dar am aplaudat. • Şi-mi vine în minte o afirmaţie a lui Oliver Jens Schmitt, din România în 100 de ani, despre faptul, valabil la toate timpurile verbului a fi, că ortodoxia românească nu a fost o forţă care să sprijine democraţia.

• La Bihor, preşedintele Consiliului Judeţean a intrat cu buldozerul în cultură. Aflu că n-a lăsat nimic neatins: muzeul, teatrul, filarmonica, două reviste, Familia şi Várad, biblioteca. Vorba aceea, la ce bun să ai putere dacă nu abuzezi de ea?, unde ar mai fi plăcerea? De ce să nu se amestece preşedintele la revista Familia, din moment ce acolo a debutat Eminescu? De ce să lase în pace revista Várad, că doar e maghiară? Intruziunea puterii politice în cultură, pe ideea că ştii tu mai bine decît oamenii de cultură ce anume trebuie făcut, că doar de-aia ai ajuns şef peste ce-ai ajuns, nu este o noutate în România. • La executarea lui de Crăciun 1989, Ceauşescu murind şi-a transmis duhul rău în cîteva mii de ceauşeşti miniaturali, care, unde apucă, se umflă şi-şi fac de cap, iar cînd ei, la rîndul lor, pier, îşi transmit spiritul altora şi altora, la nesfîrşit. • Am auzit, într-o zi, propunerea ca revista Familia să fie salvată prin donaţii făcute de semnatarii, cîteva sute, ai protestului online care a circulat. Protestul era semnat de oameni de cultură. Cum ar veni: omul de cultură creează cultura, apoi plăteşte s-o facă publică, apoi cumpără pe banii lui produsul. Rămîne neclară o singură problemă: de unde să îşi cîştige creatorii de cultură, în cazul de faţă, scriitorii, banii cu care să facă toate astea? Întrebarea mea e nevinovată, pentru că, la urma urmelor de prin 1993 şi pînă hăt încoace, am ţinut, împreună cu mica echipă redacţională, revista APOSTROF în viaţă cam pe banii şi munca noastră. Nu recomand nimănui să facă muncă patriotică o viaţă întreagă – ci numai din cînd în cînd. • Cultura, orice s-ar spune, este una dintre funcţiile principale ale statului şi ale instituţiilor lui. L-am auzit pe preşedintele Macron spunînd, imediat ce s-a declanşat pandemia şi a fost declarată carantina totală a populaţiei, că trebuie gîndite şi aplicate imediat măsuri de protejare a culturii şi a oamenilor care o creează. Altă ţară. Altă mentalitate. • Pentru unii, prea mulţi din păcate, politicieni de la noi care ajung la putere ori şefuleţi de tot felul care ajung în piscul îmbătător al unei instituţii oarecare, mintea lor e infailibilă, voinţa lor e lege, iar cultura, un flecuşteţ. Ei îşi deghizează abuzul de putere invocînd economiile: deficitul bugetar este rezolvat instantaneu prin tăierea posturilor de la instituţiile de cultură subordonate. Punct. Şi-aşa, criteriul banilor devine mai important decît identitatea naţională şi aceea continental-europeană – care prin şcoală şi cultură se formează, se menţin şi se afirmă.

• Iar într-o zi, la amiază, am văzut pe Digi lumina emisă de cea mai bătrînă galaxie din univers care a putut fi fotografiată pînă acum de astrofizicieni: veche de 13,4 miliarde de ani (deci acum inexistentă). Adică, datează de-atunci de cînd universul s-a limpezit un pic şi lumina emisă de cele mai vechi galaxii, proaspăt formate, a putut să călătorească în spaţiul care se crea la rîndul lui cu mare viteză, pe măsura ratei de expansiune de atunci a Universului. Şi mi-am amintit o strofă din Eminescu – că tot e ziua lui în ianuarie:

La steaua care-a răsărit

E-o cale-atît de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă.

6-14 ianuarie 2021, Cluj