LUCIA ENIU: ULIŢA MITULUI SISIF

În josul uliţei, spre cimitir, acolo locuieşte, domnule, familia Pietrosu. De vreo câţiva ani, să tot fie vreo zece, unşpe. Pietroşii sunt cam vreo cinci la număr, dacă-l punem la socoteală şi pe bătrânu’ Stănilă, căruia nimeni nu-i mai ştie vârsta, să tot aibă spre nouăzeci şi. E un omuleţ simpatic, ai spune, cu păr destul pe cap, pentru anii pe care-i cară în spatele gârbovit. Are o voce de soprană, şi n-o spun eu, să ziceţi că sunt rău, o spune toată uliţa, de sus până jos. Când o strigă pe noră-sa, pe Zoriţa, puţin mai verde decât el, dar trecută şi ea, vai de cocul ei turtit, zici că a început sezonul filarmonicii la periferie. În rest, ce să zic, normali şi ei, Pietroşii, ca noi toţi, Mituleştii. Aşa ne zice lumea în cartier. Noi suntem, cică, ultima redută, suntem un fel de vameşi, căci, dincolo de Uliţa Mitului, se întinde câmpia, apoi se dantelează dealurile cu văi adânci şi, undeva, destul de departe, se iţeşte şi un corn de munte. Cam aşa arată. Ca un corn. De altfel, aşa i se şi zice pe aici. Muntele Cornului. Frumoasă adunătură, noi ăştia, Mituleştii. Pe Sisif n-ai cum să-l ratezi, dacă te rătăceşti pe aici. Dacă nu-l vezi, îl auzi. N-ai cum altfel. E ca trâmbiţa plutonului. Doar că n-are vocea de soprană a lui bunu-său. Na, nici pe departe. Vocea lui Sisif este spartă, de parcă, atunci când a ieşit din apa stătută în care zăcuse nouă luni, i-ar fi strâns cineva degetele într-o uşă. A ţipat şi atunci, mai povesteşte pe la câte o bârfă de seară ţaţa Lena, moaşă cu state, acum la pensie de stat, dar tot activă pe uliţă, la nevoie. Ţipă şi acum, cât îl ţine gura fără dinţi, că n-a apucat încă să-i puie la loc. Abia i-a pierdut, să tot fie vreo două luni, într-o încăierare de zile mari, la barul din susul uliţei. De atunci, pe lângă ţipătul bine ştiut, Sisif mai scoate şi un şuierat prelung. Ce mai, când vorbesc bătrânul şi nepotul în casa Pietroşilor, uliţa e ca electrocutată. Stai la masă, rămâi cu bucatele în gură şi cu ochii mari. Dormi? Doamne fereşte, să te prindă dormind! Încolo, oameni normali, ca noi toţi ăştia de pe aici. Sisif este pietrar. Da, da, nu-i nicio glumă. Ce-are, n-are nimic a face aia cu aialaltă. Îi plac pietrele de când era mic. Le aduna de peste tot şi le ducea în curte. Tat-su, nea Chivu, le arunca peste gard. Le adunau ăştia cu gunoiu, le aruncau pe grămada de gunoi din susul uliţei, frumoasă grămada, ce mai, nu ştiu să fie alta aşa de mare şi de bogată ca asta. Sisif le aducea iar în curte, ba mai băga câte una mai de preţ şi în casă, tat-su le arunca iar în uliţă, gunoierii îşi făceau şi ei treaba, şi uite aşa, circuitu’ era circuit, totul mergea strună. Sisif îşi făcuse obicei din a sparge pietre, suna goarna din gâtlej de câte ori descoperea vreun firicel colorat prin ţesătura sură a pietrei, o întorcea pe toate părţile, o mai cioplea cu câte o lovitură de ciocan. Apoi le lăsa pe prispă, la vedere, ca la muzeu. Dar cel mai mult şi mai mult îi plăcea să rostogolească pietre din sus, de pe dealu’ Morii. Ajungea cu greu sus, era destul de abrupt, ca să nu mai vorbim de câinii aferenţi, ai nimănui şi ai tuturor, hrăniţi cu oase şi schilodiţi mai tot timpul când se încumetau să coboare pe uliţă. Aveau gospodinele ac de blănurile lor prăfuite. Schelălăiau câinii cât era ziua de lungă. Asta era în vremea copilăriei noastre. Mai pe urmă, ce s-or fi gândit ăştia de la primărie, ia să facem noi un adăpost pentru animalele astea, nu de alta, da’ de omorât nu avem cum să, că ne arată iubitorii cu degetele, ne-or mai amenda şi ăştia, străinii, ia, aşadar, să le facem un loc pe deal. Cum pe deal, domne, se înverşunase Todose, vecinul nostru. Păi acolo am porumb, livadă, ce dracu. Câini îmi lipsesc? Lasă, nea Todose, zâmbise strâmb primarul, te-om ajuta noi cumva. Şi se ţinuse de cuvânt. Avea şi cum, căci se ştia că, în tot oraşul, vreo douăzeci de apartamente erau închise. Cheile le ţinea dom’ primar. Păi te joci, aruncase printre dinţi tata, veşnicul revoltat. Câinii aveau şi ei apartament pe deal, o îngrăditură cu nişte adăposturi prost croite, dar bune să-i ţină departe de uliţele periferiei. Pe-acolo îşi făcea veacul Sisif al nostru, şi în adolescenţă, şi mai pe urmă, după ce se întorsese din armată. Suia dealul pieptiş, ducea câte un pietroi şi-i dădea drumul, trâmbiţând cât îl ţineau plămânii şi, pe noi, urechile. După ce s-a aşezat şi el la casa lui, adică în şura din spatele casei părinteşti, vopsită şi dichisită în culori neon, cum îi stă bine unei locuinţe de periferie, cu covoare pe pereţi, răpiri din seraiuri, flori de plastic şi bibelouri de tot soiul, de la balerine până la peşti şi mâţe, Sisif şi-a luat o soaţă şi s-au binecuvântat unul pe altul şi ei amândoi pe noi, Mituleştii, cu trei suflete cu capete turtite de un blond şters şi cu ochi străvezii. Tot primarul, om cu suflet mare, l-a angajat la pietrăria de la poalele dealului Strâmb, de cealaltă parte a oraşului. Acolo îl găsiţi, domnule dragă. La bună vedere. Iaca, aşa cu Sisif. O pată de culoare şi el, pe obrazul uliţei. Straşnică pată!