ALEXANDRU JURCAN: SOLANAS ŞI ABURII ALBAŞTRI

Iar o revelaţie! Credeam că ştiu cam totul în materie de filme importante, însă am primit o lovitură de graţie numită Fernando E. Solanas. Sincer, nu auzisem de el. Da, are acum 84 de ani. Deodată, am atacat trei filme de-ale sale, simţind uneori suflul lui Marquez.

Un regizor argentinian genial. Mă documentez înainte de toate… Aşadar a fost dictatura militară (1976-1983). Încep cu documentarul Memoria jefuirii din 2004, unde Solanas ne arată revolta din decembrie 2001. Stare de asediu, recesiune, trezirea poporului din amorţeală. Milioane de săraci şi şomeri. Băncile au blocat conturile. Datoria externă eternă… F.M.I., ieşirea din apatie, „jurăm să murim în glorie“…

În 1992, Solanas a realizat filmul El Viaje/Călătoria. În rolul lui Martin – Walter Quiroz. De la început m-a uluit, m-a luat prizonier. Unde, oare, în ce film/filme am văzut implozii şi explozii, levitaţii de obiecte? Tarkovski? Nu numai. Aici suntem în Ţara Focului. Martin e elev. Ninge în clasă, şcoala e ca o închisoare, cad progresiv tablourile politicienilor, tatăl (desenator BD) a părăsit-o pe maică-sa, insula oscilează, prima iubire se destramă. Ce face atunci Martin? Ia bicicleta şi începe o lungă călătorie iniţiatică. Căutându-şi tatăl, se descoperă pe sine. Călătorim şi noi cu el în dimensiuni mirifice pe continentul sud-american. Realităţi sociale, caricatură politică, realism magic. Patetic. Grotesc. Hilar. Scenele cu inundaţia sunt copleşitoare, unice. Un alt fel de Veneţia. Acolo îşi regăseşte Martin bunica. Deodată apare şi sicriul bunicului, adus de ape. Iată şi alte sicrie, pe care oamenii le reprimesc fără spaimă. Bunica perorează ţinând sfoara de care e legat sicriul. Fotoliile plutesc în casă, dar te obişnuieşti cu orice. Preşedintele Grenouille poartă labe de înot şi ţine discursuri optimiste. Sarcasm. Critică socială acerbă. Barcagiul ştie că în ape plutesc zilnic patru milioane de bucăţi de…rahat. Sunt „specialişti“ care le pescuiesc şi curăţă apele, peste care plutesc hârtii nenumărate. Nimeni nu se mai miră de nimic.

Deodată, ruine, fiare vechi, peisaje apocaliptice. Ce zice un şofer când Martin îl întreabă câţi ani are? „60 şi nu ştiu câte dictaturi“. Nu lipseşte registrul oniric. Fata în roşu apare şi dispare. Nu vorbeşte. E o călăuză? Un ideal? O speranţă? O pată de culoare, contrastând cu sordidul.

Trecem la al treilea film – Sur/Sud din 1988, cu Susu Pecaro, Miguel Angel Sola, Philippe Léotard, Lito Cruz. E sfârşitul dictaturii militare. Floreal iese din închisoare. E o noapte bizară, cu hârtii presărate pe pavaj. Un abur albastru va deveni permanenţa filmului. Floreal se întâlneşte cu un prieten care…a murit. Cu El Negro. „De ce ai revenit pe pământ?“ „Ca să glumesc“. Şi El Negro îi povesteşte ce s-a întâmplat în cei cinci ani în care Floreal era închis. Tot felul de secvenţe, unele lirice, altele violente, scăldate în aceeaşi brumă albăstrie, cu acorduri de acordeon. Treceri temporale, birouri kafkiene, cafeneaua Sud, „fluvii de rahat“, „mourir ça fatigue/ e obositor să mori“, apoi voci diverse, iubiri ofilite, mizerii, întuneric, dezabuzaţi, sceptici, criminali, şomeri, disperaţi. Dar ce film! Premiul pentru regie la Cannes. Nu se putea altfel. La un moment dat, El Negro povesteşte ceva. Îi invită pe ascultători să se aşeze şi să asculte. Apar personajele în carne şi oase.

Ca o reprezentaţie. Totul e posibil, nu? Realism magic, Marquez, poate şi Jodorowsky sau Roy Anderson.

Solanas l-a criticat vehement pe preşedintele Carlos Mendes. Cu ce s-a ales? A fost împuşcat de şase ori în picioare. A regizat în secret un documentar despre neocolonialism şi violenţă în America Latină. A fost senator şi deputat naţional. Asta după studii serioase de teatru, muzică şi drept. Ce ziceam? Că nu auzisem de Solanas, iar acum mă entuziasmez pe bună dreptate. Nu pot uita aburii neliniştiţi ce învăluie străzile pustii, nici cântecele ce introduc alte capitole. O istorie învăluită în miracolul artei perene. Cu acordeon şi vioară.