Remi Brague

Rémi Brague (n. 1947) este istoric şi filosof al religiilor, fost profesor la Université Paris I Panthéon-Sorbonne. Cunoscut mai ales pentru volumul Europa, calea romană (1992 – apărut în română la IDEA, 2011), cea mai însemnată lucrare a sa o reprezintă trilogia axată pe mutaţiile ideii de lege în Occident, din care s-a tradus la noi prima parte, Înţelepciunea lumii. Istoria experienţei umane a universului (1999 – Tact, 2012). În continuare, Legea lui Dumnezeu. Istoria filosofică a unui legământ (2005) analizează dreptul divin aşa cum s-a dezvoltat el în cele trei culturi medievale (creştină, evreiască, musulmană). Mai jos, începutul introducerii cărţii.

Legea lui Dumnezeu

(fragment în avanpremieră)

Problema legii divine poate fi enunţată în mai multe feluri. Mai întâi ne putem întreba în privinţa legăturii dintre noţiunile de lege şi divinitate, şi o putem face în două direcţii. Dacă pornim de la noţiunea de lege, vom pune întrebarea: ce este o lege prezentată, într-un loc şi într-un timp dat, ca divină? În ce constă această divinitate? Este ea o origine sau o proprietate? Ce caracteristici conferă această divinitate legii? Dacă, în schimb, pornim de la noţiunea de divinitate, vom pune întrebarea: ce ne spune despre divinitatea unui zeu faptul că este prezentat ca un legiuitor? Ce relaţie cu elementul divin, ce tip de religie provine dintr-o astfel de idee?

Pe baza întrebărilor anterioare, se deschide o a doua serie de întrebări, mai practice, care se pretează într-o anumită măsură unei abordări empirice: cum se prezintă nişte societăţi în care comportamentul uman este guvernat de legi calificate drept „divine“? Cum anume au fost afectate aceste societăţi de diferitele stiluri în care a apărut ideea divinităţii legii? Care este relaţia lor cu legea: supunere, adaptare, interpretare mai mult sau mai puţin creativă? Ce grupuri sociale administrează aceste diverse relaţii?

În cele din urmă, la orizont se ridică o a treia întrebare. Ea depăşeşte cadrul în interiorul căruia am ales să mă poziţionez aici şi care este numaidecât premodern. În societăţile moderne, legea, departe de a fi concepută într-un raport oarecare cu elementul divin, nu este nimic altceva decât regula pe care şi-o dă comunitatea umană luând în considerare doar scopurile pe care şi le propune ei înseşi. Prin urmare, se impune să ne întrebăm: ce anume a permis, ba chiar a cauzat, ruptura de relaţia premodernă cu legea şi trecerea la versiunea modernă a acestei relaţii?

În spatele temei legii divine, putem vedea o triplă articulare; aceasta leagă şi separă filosofia de religie, filosofia de politică, religia de politică, formând astfel ceea ce filosofii au numit problema teologico-politică. Voi spune câteva cuvinte despre acest lucru.

Cel mai adesea, aceasta este tratată exclusiv într-un cadru european, fapt ce implică o dublă limitare: atât în spaţiu, mărginit la aşa-numita lume „iudeo-creştină“, cât şi în timp, fixat la ceea ce s-a întâmplat „numai“ de trei mii de ani. Într-adevăr, cele două surse pe care cultura europeană şi le recunoaşte, „Atena şi Ierusalimul“, Biblia şi Grecii, şi cele mai vechi documente scrise care mărturisesc despre ele, datează de cel mult o mie de ani înaintea erei noastre. Or asta nu reprezintă decât o peliculă temporală subţire. În primul rând, în comparaţie cu imensitatea epocilor preistorice: din lipsă de urme, cunoştinţele noastre rămân extrem de incomplete; toate elementele perisabile au pierit; tot ceea ce făcea posibil limbajul, fie şi doar oral, a dispărut. Într-adevăr, nici politica, nici religia, în sensul cel mai larg, nu au o origine care să poată fi atribuită. Pentru a înţelege originile religiei, ar trebui să putem identifica practicile înrudite cu riturile. Asociem adesea în acest sens obiceiul îngropării morţilor, vechi de o sută de mii de ani, şi cel de a-i acoperi cu flori, cunoscut prin prezenţa polenurilor fosile în jurul scheletelor. Nu ştim însă motivul: se dorea simbolizarea vreunei renaşteri sau, sec, evitarea mirosului?

Şi chiar dacă nu ne riscăm pe oceanul infinit al preistoriei, istoria în sens propriu începe şi ea cu mult înaintea lui Homer şi a Bibliei: inventarea scrierii, aleasă ca dată iniţială, se situează în jurul anului 3000 î.Chr. Asta înseamnă că istoria gândirii occidentale, aşa cum o studiem de obicei, ne păgubeşte de două milenii pentru a se mulţumi cu trei cincimi din parcursul său. Or totul sugerează că multe alegeri culturale de o importanţă hotărâtoare au fost făcute în această perioadă.

Totodată, trebuie să mergem dincolo de accentul pus numai pe Europa, care împiedică luarea în considerare a însăşi acestei regiuni. Pentru a scoate în evidenţă unicitatea a ceea ce s-a întâmplat acolo, ar fi într-adevăr indispensabil să se facă un studiu comparativ al diferitelor tradiţii ale gândirii politice. Or obiceiul este să nu se prea examineze decât galeria europeană a marilor înaintaşi, de la sfântul Augustin la Hegel, după care, de altfel, pare un lucru remarcabil faptul că principalii gânditori nu mai abordează cu adevărat chestiunile de filosofie politică. S-ar impune să fie studiaţi din punctul de vedere al gândirii lor politice şi musulmani ca al-Farabi sau Averroes, ori evrei ca Maimonide, pentru a nu îi numi decât pe cei mai importanţi. Lucrarea monografică a fost deja realizată în mare parte. Ar mai rămâne de văzut ce inflexiuni particulare conferă mediul lor cultural gândirii lor politice în raport cu tradiţia care ne este familiară.

A examina sistemul de gândire medieval privind politica şi legea presupune, în plus, să nu limităm la Evul Mediu, ci să efectuăm o reapropriere, cel puţin elementară, a surselor comune celor trei tradiţii. Or aceste surse, am spus, sunt două: Atena şi Ierusalimul. Această afirmaţie nu survine fără a antrena nişte întrebări serioase: nici măcar faptul că există două surse nu este evident. A vorbi despre „Atena şi Ierusalim“, opoziţie devenită clişeu, lasă intactă întrebarea de ce mai degrabă două surse decât una singură?

Pe de o parte, există aşadar sursa greacă, principala origine a filosofiei politice. Va trebui să ne întrebăm ce cunoşteau tradiţiile timpurilor medievale din gânditorii greci ai cetăţii, şi în ce perioadă au fost citiţi aceşti autori. Însă întrebarea esenţială rămâne, desigur, cum le-au fost citite textele.

Pe de alta, există texte sacre, Biblia (Vechiul şi Noul Testament) şi Coranul, care solicită o lectură filosofică. Un astfel de proiect nu este dintre cele mai frecvente şi a fost realizat de fiecare dată într-un mod unilateral. Textul sacru, considerat ca perfect adevărat, poate servi drept suport pentru o argumentaţie filosofică. În realitate, de cele mai multe ori, el serveşte mai curând ca ilustrare a unei convingeri dobândite prin alte mijloace, ca în cazul Părinţilor Bisericii sau al medievalilor. În epoca modernă, să ne gândim mai ales, şi pentru a nu îi menţiona decât pe cei mai buni, la felul în care foloseşte Evanghelia sfântului Ioan un Fichte sau, destul de recent, un Michel Henry. Dimpotrivă, textul poate face la fel de bine obiectul unei critici filosofice a religiei. Aşa s-a întâmplat la începutul Timpurilor moderne: la Machiavelli, pentru care exemplul lui Moise este central; la Hobbes, al cărui Leviatan (1650) tratează pe jumătate chestiuni de exegeză biblică; sau la Spinoza, care dedică un întreg tratat unei lecturi critice a Vechiului Testament, al cărui titlu, Tratat teologico-politic (1670), a devenit numele unei probleme. Ulterior, printre altele din cauza apariţiei criticii biblice ca specialitate istorico-filologică, filosofii s-au interesat puţin de aspectele tehnice ale interpretării Bibliei, pe care le-au împrumutat la mâna a doua de la specialişti. Aşa l-a înfruntat Nietzsche pe sfântul Pavel; însă, deşi filolog de formaţie, acesta nu examinează câtuşi de puţin litera textelor din Noul Testament.

Ferindu-mă atât de acceptarea naivă, cât şi de polemică, aş dori, în ce mă priveşte, să reiau formula prin care Machiavelli îşi rezuma intenţia: „a citi Biblia în mod judicios (sensatamente)“. El înţelegea să conteste autoritatea textelor biblice distrugându-le interpretarea teologică; mai sobru, eu îmi propun să fac o lectură filosofică neutră a Bibliei şi a Coranului.

Traducere şi prezentare de
Laurenţiu Malomfălean

 (în curs de apariţie
la editura Galaxia Gutenberg)

(Traducătorul a primit sprijinul programului
de burse pentru traducători „Paul Celan“ –
octombrie-decembrie 2020 –, sponsorizat
de Institutul de Ştiinţe Umane,
Viena, şi Fundaţia S. Fischer, Berlin).