Armando Valladares Perez (n. 30 mai 1937 Pinar del Rio, Cuba) este un scriitor, diplomat, activist pentru drepturile omului, care a petrecut 22 de ani în închisorile politice ale lui Fidel Castro. Trăieşte la Miami (USA). Împreună cu Vladimir Bukovski a fondat la Paris Rezistenţa Internaţională pentru a lupta împotriva violării drepturilor omului sub diverse dictaturi, atât de stânga, cât şi de dreapta.

„Omul este fiinţa minunată a Naturii. Să-l torturezi, să-l sfărâmi, să-l extermini pentru ideile lui trebuie perceput o violare a Drepturilor Omului, o crimă împotriva întregii umanităţi“ (Armando Valladares)

Poemele fac parte din volumul Inima cu care trăiesc, Ediciones Universal, Miami, Florida, 1980

 

Celor ce predică ura

 

Dedicată fratelui meu Carlos Alberto Montaner, în amintirea acelei dimineţi de 28 decembrie 1960 când ne-am eliberat împreună din închisorile cubaneze

 

Aţi fost voi

cei care aţi ridicat aţi ridicat paravane de minciuni

spunându-le tuturor

că aş fi avut unghii însângerate

şi colţi feroce

în fălci ce vărsau

flăcările tuturor ereziilor.

Voi aţi spus tuturor

că eu nu eram capabil să zâmbesc,

nici buzele mele să pupe copii,

că ochii mei nu ştiau privi cu blândeţe,

nici mâinile mele să legene o floricică de pădure.

 

Au predicat ura împotriva mea şi minciuna,

eu eram departe atunci,

acolo, în lagărele de muncă forţată

sub bici şi baionete

învăţând teroarea

în chiulasa marxismului

sau în celulele zidite ale închisorii Boniato

sau făcând greva foamei.

Ei m-au văzut primind scaunul cu rotile

copleşiţi de mirare.

Cum de-l aduc pe monstrul acesta aici?

se întrebau.

 

Mai întâi le-a atras atenţia

faptul că nu mi-au văzut ghearele,

ceea ce sperau să iasă pe gură,

colţii monstruoşi

i-a uimit zâmbetul meu

liniştit şi fără ură…

 

Şi au trecut zilele şi am vorbit cu toţi

şi cuvintele mele au germinat şi au înflorit.

şi au trecut luni şi le-am arătat inima mea,

iar cei douăzeci de ani de propagandă mincinoasă

nu au rezistat puterii demolatoare

a blândeţii mele.

Şi s-au prăbuşit pereţii de ură

– ridicaţi de voi –

şi iubirea mea omenească a deschis mulţi ochi

în faţa unei realităţi diferite

şi sorii din inima mea

au radiat căldura unei vieţi

pe care voi aţi negat c-ar exista în mine

şi mă doreau

şi mă admirau

şi mă pupau femeile şi copiii

fără să le pot interzice filosofia marxistă

lupta de clasă

nici un carnet de tânăr membru de Partid

nici teroarea Poliţiei voastre Politice.

 

A trebuit să convoace adunări

ca să le ceară să mă urască,

să le interzică să mă pupe

sau chiar să mă salute,

a trebuit să-i ameninţe şi să-i terorizeze

pe cei ce încercau să se apropie de mine.

Din acest motiv au fost nevoiţi să mă izoleze din nou,

dar era deja prea târziu.

Deasupra rămăşiţelor de ură pe care iubirea mea

a ucis-o,

de-acolo de jos – din  ascunzători –

s-au ridicat mâini să mă salute

şi au ajuns sărutări până la fereastra mea

şi uneori

clandestin

cum a ieşit acest poem,

intra în locul unde eram închis

un trandafir.

Era admiraţia poporului meu devenit sclav.

 

 

Acum cuşca mea…

Acum cuşca mea

e din cristale limpezi

şi mai curată

şi mai largă

însă e exact o cuşcă

sau un acvariu

cu altă savoare din apele căruia

pot vedea un strop de soare

la care nu pot ajunge

şi ploaia

sau florile de pădure

care acolo jos

sunt pentru mine culori

din altă lume.

Vechea mea cuşcă de gratii şi şuruburi

va rămâne în urmă

departe de ochii mei,

dar tot mai mult în amintirea mea,

de neuitat şi tragică,

gri şi mută la strigătele

ce se îneacă şi din acest motiv

atât de dureroasă.

Acum cuşca mea e din cristale,

dar este totuşi o cuşcă, ea

cu temnicerul peren.

 

Traducere şi prezentare de
Alice Valeria Micu