GELLU DORIAN: BRUNO

Atunci când Miha mi-a povestit despre copilăria lui, una, din câte se putea constata la prima relatare, fericită sau cel puţin plină de tot felul de bucurii pe care le-a trăit în mijlocul unei familii care a ştiut să-şi consolideze relaţiile peste toate necazurile inerente, una dintre ele m-a impresionat foarte mult şi m-a convins că numai cine cunoştea astfel de subterane ale oraşului nu mai putea fugi din el. Povestea mi-a venit aşa dintr-odată în minte, pentru că Miha mi-a relatat-o cu lux de amănunte, având pe chip imprimată spaima de atunci.

Întâmplarea care l-a marcat cel mai mult a fost cea în care Bruno a fost personaj principal. Nici acum nu-şi dădea seama ce-l leagă atât de mult de un  prieten care, în mai toate situaţiile ivite în preajma lui, l-a băgat în necazuri, fie cu bună ştiinţă, fie că aşa erau de el legate necazurile, firesc, din care aştepta să iasă şi să  apară, inevitabil, altele pe care să le depăşească şi să se laude cu isprăvile lui. În plus, se credea de pe atunci un ins foarte isteţ, matur, cu o libertate de mişcare de care Miha nu se putea lăuda nici acum, când era foarte liber.

Aşa s-a întâmplat şi atunci când, vară fiind, toridă, iar pietrele din centrul oraşului, cele de pe Calea Naţională, fostă Strada Mare, amplificau căldura de care mai toţi fugeau să se ascundă la răcoare, pe la terase sau la ştrand, un soi de bulhac amenajat de primărie undeva lângă parc, pe domeniile fostei case Boian, în spatele casei mamei pictorului Constantin Piliuţă. Şi lui Bruno, în astfel de situaţie creată de mama natură, i-a venit ideea să exploreze şi altceva, şi anume beciurile din centrul vechi, despre care ştia o groază de poveşti, unele luate de prin broşurile scoase de Şulim Leibovici, prieten bun cu Arthur Gorovei, în perioada interbelică şi pe care le-a găsit într-un  cufăr în mansarda în care s-au mutat, nu departe de fosta casă a familiei Palade din spatele poştei vechi, altele inventate de el, la care Miha, copil naiv fiind, căsca gura până la urechi.

Şi aşa, printr-o deschizătură de zid, de pe Transilvaniei, stradă învecinată cu piaţa în care tata lui Miha îşi făcea serviciul, au intrat în primul beci de sub ospătăria în care Bruno îşi umplea bârdihanul zilnic. Acesta mai fusese în acel beci de câteva ori, dar nu îndrăznise să meargă mai departe de prima galerie. Ştia din acele poveşti citite sau auzite de el că beciurile din centrul vechi se ţin legate unul de altul, iar în anumite locuri sunt etajate până la trei nivele. Nu era departe de adevăr imaginaţia lui, pentru că, într-adevăr, în centrul vechi aceste adăposturi existau încă de pe vremea când strămoşii lui Miha se aşezau în târg şi mult mai de demult, cine ştie, de pe vremea când cei care s-au oploşit pe aici, pe Dealul Furtunilor, cum i se mai spunea Dealului Cetăţii, îşi făceau aici adăpost, iar descălecătorii, cetate. Miha s-a lăsat dus de Bruno, dar şi împins de căldura de afară care devenise insuportabilă.

Răcoarea din primul beci, unul părăsit, din câte se putea vedea, aşa cum  erau şi altele, în afară de cele în care cei care locuiau în zonă îşi ţineau produsele la răcoare, închise fiind, izolate de celelalte canale de comunicare, i-a dat curaj şi l-a îmbiat să meargă mai departe. Pentru Bruno, pustiul de sărăcie din primul beci nu însemna nimic. Pentru el, nu răcoarea era îndemnul de a merge mai departe, ci dorinţa de a descoperi ceva ce să-i facă plăcere, în special ceva de mâncare, de luat şi de scos afară, pentru a se făli o vreme în faţa prietenilor, cărora avea totuşi grijă să nu le spună marele lui secret. Şi aşa a explorat mai departe, printr-o galerie îngustă, cu bolţile din cărămidă roşie, lată doar de un metru, cât să treacă un om  cu ceva la el, să ajungă în alt beci sau la o altă gură de ieşire.

Bruno avea o lanternă, în care pusese o baterie nouă, încât calea putea fi străbătută cu uşurinţă. La un  moment dat, au ajuns la o bifurcaţie; o cale ducea spre un culoar la capătul căruia era un zid, deci nu se putea înainta, cealaltă îndemna la explorare. La un moment dat, Bruno aude sub piciorul lui un zgomot înfundat, semn că sub picioarele lui mai era o cale de acces. Să încercăm mai departe, a spus el, în timp ce Miha, în spatele lui, avea deja pielea făcută buburuze, ca de găină, iar respiraţia i se oprea în gât, gata să-l sufoce. Bruno, simţind frica însoţitorului, l-a încurajat, spunând că el a mai fost pe acolo şi ştie unde duce galeria. Trebuiau să coboare. Bruno a ridicat un oblon, care, probabil, nu mai fusese deschis demult şi a aruncat lumina lanternei spre scara ce ducea spre un alt beci, la alt nivel. Poveştile lui Şulim Leibovici i se confirmau acum lui Bruno şi nu mai putea da înapoi. Unde puteau duce scările ce parcă nu se mai opreau? Erau de piatră, reci şi deloc umede, semn că exista o gură de aerisire undeva prin apropiere. Şi a numărat douăzeci de trepte. Trebuia să ţină minte şi calea de întoarcere. I-a spus lui Miha să ţină cont de numărul paşilor făcuţi, că va fi nevoie de asta la întoarcere.

Un mic hol i s-a relevat lui Bruno în lumina lanternei. În faţa lui era o uşă. Curios – fără lacăt pe ea. A tras şi uşa a scos un geamăt surd, de fier pe fier, nemişcat de multă vreme. Balamalele nu au mai fost încercate de mult. Miha a tresărit şi i-a spus lui Bruno că lui îi ajunge, că s-a răcorit şi ar vrea să iasă afară, că nu mai vrea să meargă mai departe. Nu, nu se poate, i-a spus Bruno. De aici nu ieşim boi aşa cum am intrat, ci luminaţi şi cu noi perspective de viitor. Avem la dispoziţie toată ziua. Şi Bruno a intrat într-un spaţiu mai larg, a ridicat lanterna spre tavan, ale cărui bolţi de cărămidă roşie se înălţau în câteva ogive, pe  care nu le-a numărat, că nu ăsta era scopul lui, de a face arheologie, ci de a explora un teritoriu existent, care-l obsedase de un  timp încoace, în ideea că va da peste un beci plin cu de toate, poate de o comoară ascunsă a unui boier sau un loc de ascuns averile vreunui comersant evreu, că despre asta vorbea în unele poveşti Şulim Leibovici. Dar şi acel beci era gol. A căutat în lumina lanternei, pe  care o plimba pe pereţii beciului, să vadă dacă nu există o altă uşă de ieşire, în afară de cea de întoarcere. Şi, în spatele unui perete, într-o nişă, a dat de o altă uşă de metal, cu nituri mari şi ruginite, în brâie late din balot de patru milimetri, socotea el în gând, ceea ce înseamnă că aici au fost stăpâni boieri nu şagă. Spera să dea în beciurile lui Pisoski, cel care pe vremuri stăpânea întreg centrul vechi, deci şi toate beciurile din zonă, boier la care au lucrat şi rude de ale lui Miha, cum avea să descopere mai târziu. Citise despre el şi acum curiozitatea îl mâna să vadă ce este după acea uşă. Şi a tras. Uşa s-a deschis uşor, aproape fără zgomot, iar în faţa lui, luminate de lanternă, s-au deschis alte scări, adânci, parcă fără fund, încât lumina lanternei nu bătea până aclo. Nu putea da înapoi, ci doar coborî spre o altă nouă perspectivă. Bruno căsca ochii, gata să-i iasă din orbite, iar paşii lui atenţi descopereau, cu fiecare treaptă, sub tălpile sandalelor, o oarecare umezeală. Ceva îi spunea că aici se va înfunda totul. Lumina lanternei scotea la iveală din ce în ce mai evident luciul umezelii de pe treptele de piatră. Un soi de mâzgă. S-a sprijinit cu mâna de perete şi acesta era acoperit de un soi de muşchi umezi, care s-au dovedit a fi dârele lăsate de limacşii care-şi aveau aici loc de trai.

Treptele continuau, iar încetineala cu care înainta Bruno l-a făcut pe Miha să spună că e mai bine să se oprească aici, că mai încolo vor da şi de şobolani sau mai ştie ce alte jivine ale întunericului. Şi fiorii îi simţea în şuvoaie de transpiraţie rece pe spate. Dacă sunt şobolani, asta înseamnă că există şi mâncare. Asta era obsesia lui Bruno – mâncarea. Şi Miha şi-a adus aminte cu câtă poftă mânca acesta când venea la el şi mama lui îi punea în faţă tot felul de bunătăţi.

Şi dintr-odată scările şi-au terminat coborârea şi sub picioarele lui Bruno se întindea o băltoacă cu apă rece şi murdară. A tresărit şi a scos un sunet de parcă s-ar fi opărit şi s-a oprit în loc. A analizat atent cu lumina lanternei ce e în jur: era tot o încăpere cu un tavan din bârne groase de lemn, pe care crescuseră muşchi şi mucegaiuri care făceau aerul greu de respirat. Ce facem? s-a întrebat în gând. Dar Miha, aşa mi-a zis, i-a auzit întrebarea lui Bruno şi i-a spus: Ne întoarcem, n-are rost să mergem mai departe. Dar unde mai departe, că pereţii parcă nu mai aveau niciun indiciu, de felul unei uşi sau nişe, care să-i conducă spre o altă ieşire. Bruno a insistat cu lanterna, luminând fiecare detaliu, până ce a dat de nişte zăbrele acoperite de muşchi. Pe acolo trebuia să existe o cale pentru a merge mai departe. S-a apropiat de acel perete, în spatele căruia trebuia să existe o altă cale, o nouă perspectivă pentru curiozitatea fără limite a lui Bruno. Miha a rămas pe loc, văzând în faţă doar lumina lanternei, pe care o manevra Bruno. Peretele avea o culoare mâloasă, iar zăbrelele abia de se puteau distinge. Bruno a pus mâna pe ele, a dat jos, cât a putut, din acea mâzgă infectă, de sub care au apărut nişte gratii. A tras de ele şi, culmea, au cedat, scoţând un  sunet surd, greu de descris de Miha. În spatele lor se profila un nou culoar. Pe aici trebuie de înaintat, şi-a spus Bruno. Şi a continuat prin mâlul din ce în ce mai puturos, cu iz de sulf, până a dat de nişte trepte care urcau. Miha s-a dus după el, că altfel rămânea în întuneric şi nu mai avea cum ajunge acolo unde Bruno deja descoperise calea de ieşit din mizerie. Niciun şobolan. Asta într-un fel era bine, dar şi rău. Bine, pentru că lui Bruno îi era frică de şobolani, rău, pentru că absenţa acestora însemna sărăcie, lipsă de hrană. Dar uite că deja a apărut unul, coborând pe treptele pe care el urca. Bruno a ţipat la jivina care a trecut pe lângă el şi i-a trecut printre picioare lui Miha, care a scos un urlet de groază şi l-a podidit plânsul. Dacă ar fi avut o lanternă s-ar fi întors şi ar fi ieşi pe acolo pe unde au intrat. Dar Bruno, se pare, nu cunoştea cale de întoarcere. Miha a fost în clipa următoare lângă el şi l-a îndemnat să urce mai iute scările. O haită de şobolani, stârniţi din liniştea habitatului lor, cobora într-un fâşâit sinistru scările umede de piatră. Bruno s-a lipit de perete, ceea ce a făcut în secunda a doua şi Miha. Au urcat lipiţi unul de altul şi de peretele umed, până au dat de o uşă. Au împins de ea. Părea a fi blocată. De întors nici nu se punea problema: haita de şobolani îi aştepta în mocirlă, unde, cu siguranţă, va ataca. Bruno s-a împins în uşă. L-a îndemnat şi pe Miha să facă acelaşi lucru. După câteva izbituri disperate, uşa a cedat  un  pic, semn că putea să fie deschisă. Au mai încercat să o dea la o parte şi uşa s-a lăsat mişcată până la un punct. Bruno a luminat cu lanterna spaţiul de dincolo: în uşă erau aşezate nişte lăzi. A cercetat iarăşi: erau goale. A forţat uşa şi de dincolo s-a auzit un zgomot: lăzile s-au dărâmat, scoţând un zgomot înfiorător, dar dătător de speranţe lui Bruno, ai cărui ochi străluceau în cap ca ochii unei pisici noaptea. Ce animal de pradă o fi fost acesta în altă viaţă? s-a gândit Miha atunci, care-mi povestea acum totul cu lux de amănunte de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Niciun detaliu nu-i scăpa. Cum au ieşit de acolo, îi era foarte clar lui Miha, însă părea a păstra secretul, pe care Bruno l-a rugat să nu-l divulge nimănui – mucles!, ţinea minte clar acel cuvânt spus de Bruno, pe care el l-a mai auzit din gura ţiganilor din centru. Şi acum, după atâţia ani, lui Miha îi era teamă să spună pe unde au ieşit.

Povestea lor din acea zi memorabilă, cel puţin  pentru Miha, s-a încheiat într-un  beci în care prezenţa omului era certă. Cum au ieşit din acel labirint de sub oraş, prin încă trei galerii, ale căror uşi Bruno le-a spart cu o bară de fier, pe care o găsise într-un beci, Miha ţinea minte pas cu pas, iar pentru Bruno domeniul nou descoperit a devenit o cale de acces spre o sursă de sustragere a unor borcane cu brânză, cu zacuscă şi chiar cutii cu bomboane, adăpostite acolo de cei din casele de deasupra pentru zile negre. I-a spus lui Miha, mucles!, că altfel o dăm de dracu’. Avea în plan să exploreze întreg spaţiul subteran al oraşului, dar asta nu a mai făcut-o decât în imaginaţia lui bogată, când le povestea, la o bere, acum, celor care se mirau că sub picioarele lor există un alt oraş  nelocuit, dar foarte viu odată.

Fragment din romanul Schisme (o tragedie românească), în pregătire