MIRCEA MOŢ: UN CASTEL ÎN SPANIA

La Editura Brumar, Şerban Foarţă publică cea de-a treia ediţie a volumului Un castel în Spania pentru Annia (2019), gest ce ar putea echivala cu o autentică probă la care este supusă (acceptă să se supună) poezia sa, după atâţia ani de la publicarea primei ediţii. Fiindcă pentru un poet şi o poezie ce se legitimează sub semnul valorii estetice, o nouă lectură, peste ani, nu poate decât să dezvăluie alte repere ale imaginarului artistic, nesesizate probabil la lecturile anterioare.

„Comentarii“ ale unor picturi valoroase, poemele lui Şerban Foarţă mizează în ultimă instanţă pe un discurs programatic inocent şi rafinat, motivat de ideea că arta autentică şi copilăria stau sub semnul vârstei aurorale. Mai mult, volumul conţine suficiente sugestii ce trimit la ideea copilului singur îndreptăţit însoţitor în lumea plăsmuirilor. Prezenţa Anniei presupune detaşare, predispoziţie ludică şi rafinamentul de care Şerban Foarţă nu a dus niciodată lipsă: „Să intrăm în casa asta,/ dragă Annia, pînă nu/ se usucă-n straturi pasta/ care tocmai se-aşternu:// În pictură, nu mă-ncu­met/ să mă mut, dacă nu-i umed!// casele se fac din roşu/ şi din alb fără de nor/ (roşii, ţiglele şi coşu’;/ albe, zidurile lor)// Şi în plus, o picătură/de iubire – în pictură“. Un tablou celebru este privit cu ochiul capabil să adopte o perspectivă naivă, ea însăşi devenind substanţa unui autentic spectacol: „Pomii-s goi pîn’ la os,/ în crengi croncăne corbi./ Vînătorii sînt orbi,/ ei au numai miros.// Uite-i negri, pe uliţi/ ca o haită de cîini, – / cîinii, însă, n-au mîini,/ nici, în mînă, lungi suliţi.// Ceilalţi oameni prin văi/ se dau veseli pe gheaţă./ Vînătorii îngheaţă,/ fi’ndcă sînt oameni răi“. Poetul are siguranţa pe care i-o conferă imaginarul şi-şi îngăduie o altă perspectivă asupra lumii, redimensionând realitarea cu mijloacele aceluiaşi imaginar şi, mai ales, în numele lui: „Ce e lumînarea, oare?// – Lumînarea e o floare// care înfloreşte seara;/ ziua-i veştedă ca ceara// ca tulpinile de nalbă/ prin grădini, la vreme albă.// Seara, însă, face muguri;/ o petală/ de beteală, –/ ca să vezi şi să te bucuri!// Aceşti trei copii calini/ poartă lumînări – sau crini?“. Jocul limbajului nu înseamnă demitizarea universului artistic, ci, mai degrabă, pare să fie calea de acces spre acesta, ca atitudine inocentă şi ademenitoare, ce nu trădează sincerul sentiment de evlavie: „A fost cîndva un pictor/ Vincent, adică Victor. // N-avea decît un scaun,/ un scaun şi o pipă:/ un scaun galben ca un/ mic soare; şi o pipă/ pe scaun,/ lîngă uşa/ albastră ca un cer./ Era fierbinte-n pipă,/ în pipă grea cenuşa/ cînd a trecut, în pripă,/ pe uşă/ drept în cer… // Nu v-aşezaţi, vă rog,/ pe locul lui Van Gogh“. Limbajului artei şi sublimului ei univers poetul îi oferă în replică rafinamentul propriului limbaj poetic: .„Domnilor burgheji,/ domnilor burgravi,/ cînd eraţi turcheji/ nu eraţi prea gravi; // ci, cu toate astea, doamnelor burgheze/ să-şi exhibe nudul rumeior şi lis,/ spre-a le fi (ca-n marmuri a lu-alde Borghese)/ nemurit cu dalta, le-aţi fi enterzis. // Domnilor burgravi,/ domnilor burgheji,/ cînd eraţi betravi/ şi-mi eraţi turcheji,/ eraţi mult mai bravi. // Ci, cu toate astea, domnilor din burguri,/ vă-ndopaţi porceşte cu vr’un vin borgond, – / mîndri, pe sub haina cea cu brandenburguri,/ de prohabul vostru doldora şi rond.// Domnilor burgheji,/ nu-mi eraţi prea gravi,/ nici atît de breji/ cînd faimoşi zugravi/ mai pictau burgheji,/ mai pictau burgravi; // ci, cu toate astea, domnilor burgmaiştri,/ fie că cu coarne, fie că mai ciuţi/ o făceaţi pe surzii/ cînd numiţii maiştri/ pretindeau arvuna – căci eraţi ciufuţi/ şi-mi eraţi burgheji/ iar nu dogi sau grafi/ care, mult mai breji, pentru-aceşti zografi/ le picau în mreji/ marilor zarafi (dar şi viceversa)/ domnilor burgheji,/ domnilor burgravi“. Sau: .„Domnişorii cei/ fără nici un trac,/ domnii şoricei/ rod picturi de Braque. // Domnişorii cei/ ce-şi urmează voia,/ domnii şoricei/ rod gravuri de Goya.// Domnişorii cei/ de un fin deboş,/ domnii şoricei/ se nutresc cu Bosch. // Domnişorii cari/ vin de prin provincii/ dom­nii şoricari/ nu-l ştiu pe Da Vinci // Domnişorii cari/ hăpăie ce-o fi,/ domnii şoricari/ n-au chef de Dufy. // Domnişorii cari/ au vede­rea-ngustă,/ domnii şoricari/ plastica n-o gustă./ Domnişorii cei/ lacomi de gravuri,/ domnii şoricei/ fac, zic eu, bravuri. // Dom­nişorii cari/ nu consumă artă,/ domnii şoricari/ p-ăştilalţi nu-i iartă.// Domnişorii cei/ amatori de Klimt,/ domnii şoricari/ temeri vagi resimt./ Domnişorii cari/ toacă însă rame,/ domnişorii cari/ n-au aceleaşi drame. // Domnişorii cari/ rod lemn dat cu bronz,/ domnişorii cari/ duc un trai abscons.// Domnişorii cari/ dezrămează Iseri/ domnişorii cari/ nu-s atît de mizeri/ Domnii şoricei/ sînt mai trişti decît/ domnişorii cei/ ce rod lemn oricît. // Dom­nişorii cari/ pot să nu se teamă/ domnii şoricei/ nici nu-i iau în seamă“. Atitudinea detaşată a poetului lasă să se întrezărească totuşi sentimentul bine stăpânit: „Puteam să fiu un dandy brit/ pe vremea unui rigă George,/ de vagi aleanuri adumbrit/ ca de rumoarea unei orgi, – // chiar dacă Gainsborough m-ar fi/ vrut rob violei lui da gamba…/ M-aş fi privit întreaga zi/ -n oglinzi parfum fiindu-mi ambra. // Romantic, iar nu rococo/ în ciuda pasului şi-a taliei, – / ca Byron, Shelley, Keats & Co/ aş fi fost mirele Italiei// prin care, palid musafir,/ aş fi plimbat un spleen albastru,/ purtînd inele cu safir/ în degete de alabastru“. Dorul este suprasolicitat până când contează exclusiv ca element al spectacolului poetic, mai mult decât ca trăire nereţinută: .„Mi-era un dor,/ un dor intraductibil,/ intraductibil, dar amar,/ amar de dor mi-era,/ pe toată linia;/ un dor intraductibil/ prin morrina/ sau anoranza,/ dar amar, – / cum coaja la năramza/ sălbatică, de-amar;/ mi-era un dor amar/ ca al lui Pablo,/ amargo – el sentimiento sobre/ de quien hablo;/ mi-era la fel de dor/ ca lui Pablito/ după femeia cea pe/care-a cam golit-o/ de lacrimi – la mujer/ que llora…/ Mi-era un dor de Dora,/ muream de dor,/ de dor amar/ de Dora Maar,/ de dor amar/ de Dora Maar,/ de dor amar/ de Dora Maar,/ de dor amar/ de…“.

Un amestec fin al imaginarului artistic cu realitatea primeşte la Şerban Foarţă garanţia creaţiei autentice: .„Pe cînd noi, copii, în parc, ne jucăm de-a baba oarba,/ vîntul tricotează iarba/ din grădina lui Franz Marc.// Pe cînd ceilalţi plimbă,-n parc,/ cîini din rasa dog sau setter,/ vîntul a făcut un sweter/ din grădina lui Franz Marc.// Stau ca rondurile,-n parc,/ romburile tale, Annia…/ Să-l îmbraci cînd pleci cu sania/ prin grădina lui Franz Marc, – // ce alunecă, prin parc,/ pe zăpezi cu sunet aspru,/ trasă de un cal albastru,/ de căluţu’ lui Franz Marc.// Să-l îmbraci şi dacă e/ să te plimbi, pe vînt, cu barca…/ Acest sweter poartă marca atelierului Paul Klee“. Tot ceea ce pare descriptiv se contaminează de modalitatea artistică a unui autentic şi rafinat poet: „Cine-o vede blîndă/ şi cu bot rozé,/ m-ar jura că e,/ toată, numai pîndă,/ nări c-un singur ţel/ şi o încordare/ pe care o are/ doar un arc de-oţel.// Ca şi-n alte dăţi,/ în subtila briză,/ ea-i o, doar, vibriză,/ vreau să zic: mustăţi./ Scumpa primadonă,/ cum s-o mai dezmierzi,/ cînd în ochii verzi/ are beladonă?// N-ai să-i netezeşti/ blana cea prolixă,/ cînd ideea fixă/ nu tu, azi, îi eşti;/ şi te-ntreci cu gluma/ dacă-ţi dă prin cap/ pasărea din cap/ să i-o ştergi cu guma.// În regnul motanic,/ pisoiul botanic/ e un unicat: / e făr’ de păcat,/ ca seva/ ce se va/ fi scurs, verde-roz,/ prin Adam şi prin Eva,/ ‘naintea Căderii,/ a decăderii,/ de printre crini, în ciulini/ şi dîrmozi“.

Un castel în Spania pentru Annia este volumul unui artist desăvârşit.