Rodica Braga

*   *   *

ne amestecăm într-un mod

Insolit.

partea ta de lumină

se îmbucă perfect

cu partea mea întunecată?

ne căutăm în somnul care

temporar ne desparte,

unde sfârşeşti tu

şi unde încep eu?

stagnăm într-un minereu

de uraniu,

râsul şi plânsul

ne-au pecetluit uniunea

cu un sigiliu de radiu.

după soare ne învârtim

cu cerbicia florii soarelui,

binecuvântata.

căzuţi în afara timpului,

ne întrebăm când va fi…

cu spaima că orele noastre

aceleaşi nu vor fi…

 

 

*   *   *

uneori visez

să fiu o simplă sămânţă,

din care, pusă în pământ,

va răsări ceva,

orice.

ceva care va bucura

un copil,

un tânăr neştiutor,

un bătrân hărtănit de viaţă.

astfel lucrarea

făcută de Dumnezeu

sau de natură cu mine,

ar fi perfectă.

dar nu sunt decât un om

supus greşelii, forţelor

constrângătoare ale vieţii,

umorilor mele schimbătoare,

hachiţelor timpului

şi bolilor ucigătoare.

rânduri şi rânduri de piei

se vor desprinde de pe mine

şi mă vor lăsa subţiată

şi transparentă

ca o pânză de păianjen

în care voi prinde,

ca pe o muscă obosită,

doar moartea.

 

 

*   *   *

ca o scoică proaspăt aruncată

pe ţărm străluceşte

luna plină.

de bună seamă,

undeva, în adâncul ei,

creşte şi se rotunjeşte

perla,

căci luna pare borţoasă,

plină de beatitudiunea

gestaţiei.

privesc capul tău mişcându-se

în lumina ireală, parcă

urneşte din loc

o greutate materială

şi se încarcă de solzi

luminoşi ce zburătăcesc

în jurul tău ca libelulele

stârnite.

m-aş vrea o apă curgătoare

în care se oglindeşte

lumina selenară

luând formele dantelate

ale valurilor mărunte,

în ele să te spăl de povara

lumii şi să te cobor în inima mea,

la adăpost de vraja ei rea.

 

 

*   *   *

ce energie biciuieşte

universul, îi fură somnul

lăsându-l cu ochii fără pleoape?

melcul căii lactee secretă îndelung

urma lui argintiu transparentă,

inelul lui saturn, prea mare

pentru deget, stă ţeapăn şi atent

să nu-l scape,

marte îşi mocneşte focul

colorând totul în jur în stacojiu,

în vreme ce lilith fumegă

negru şi afumă faţa lunii

când soarele, adormit, visează

la lungile lui călătorii iniţiatice.

seva cuvintelor e neîndestulătoare

pentru a defini misterul

acestor energii care se creează

pe ele însele

printr-o perpetuă explozie

distrugătoare şi recreatoare,

ca şi cum moartea şi viaţa,

una pe alta născându-se,

sunt indestructibil legate

ca surorile siameze.