ŞTEFAN BOLEA: 1914: APOCALIPS

După împlinirea integralei lirice Paul Celan, George State îşi continuă activitatea de traducător cu un alt nume mare al poeziei germane de secol XX: Georg Trakl. În timp ce pe continentul Celan teritorii imense trebuiau cartografiate, insula Trakl a fost vizitată în cultura română de numeroşi exploratori: Ion Pillat şi Oskar Walter Cisek (încă de acum un veac, în 1922), adolescentul Ştefan Baciu (1938), Petre Stoica (1967), Mihail Nemeş, care realizează integrala lirică (1988), Nicolae Ionel (2007). Traducerea lui Petre Stoica, copios reeditată, este, am putea spune, versiunea standard a lui Trakl în română: „Pentru majoritatea cititorilor de poezie din România, versurile austriacului se confundă, pe bună dreptate, cu versiunile bănăţeanului: valoarea lor intrinsecă şi orânduirea socială (şi editorială) în care aceste scrieri destul de întunecate au văzut lumina tiparului şi-au adus deopotrivă contribuţia“, scrie George State în „raportul“ Traklale din Poesis internaţional. Recenta selecţie a lui State din poezia lui Trakl (Grodek, Bucureşti: Art, 2020) pare să intre în polemică cu versiunea standard, împrospătând-o şi oferind o tălmăcire mai atentă la profunzimile filosofice ale poetului austriac.

Dacă într-un text precum Une charogne de Baudelaire găsim in nuce simbolismul, din poemul Psalm al lui Trakl am putea reconstitui întreg expresionismul. „E o barcă goală, care pluteşte seara pe canalul negru./ În mohorârea azilului vechi se surpă ruine umane./ Orfanii morţi zac lângă zidul grădinii./ Din odăi gri păşesc îngeri cu aripi înnoroiate./ Viermi picură din pleoapele lor îngălbenite.“ Desacralizarea se produce violent, cu agresivitate care o depăşeşte pe cea a pre-expresionistului Nietzsche, de pildă. Îngerii au aripi pline de noroi (kotgefleckt), vin din odăi gri (acest grau îl prevesteşte pe Bacovia), iar viermii picură (tropfen) din pleoape îngălbenite (vergilbt). În maniera lui Dostoievski, care avea revelaţia putrefacţiei divinului, suferind un atac de teroare în faţa tabloului lui Hans Holbein, Trupul cel mort al lui Hristos în mormânt (1521), Trakl pare să ne conducă în cavoul transcendenţei, unde murim chiar noi, cu tot ce avem mai sacru în inimile noastre. Moare Atman, moare Sinele. De altfel, în prima variantă a Psalmului, Trakl e şi mai explicit: „Moarte-s bisericile, viermi se cuibăresc în firide./ Vara a pârjolit grânele. Păstorii departe-au plecat./ Pe unde întruna cutreieri atingi o viaţă ce-a fost./ Goi, pomii şi morile umblă în vântul de seară./ Noaptea ridică-n oraşul distrus de negre corturi.// Ce deşertăciune e totul!//“ (tr. Mihail Nemeş). Tonul post-apocaliptic al poetul austriac aminteşte de disperarea din penultima poezie a lui Lenau, redactată înainte de prăbuşirea sa mentală, Eitel nichts! (Zădărnicie).

„Din camere cenuşii ies îngeri cu aripi pătate de noroi,/ De pe pleoapele lor îngălbenite picură viermi./“, traduce Petre Stoica. Mihail Nemeş şi Ion Pillat preferă sure în loc de gri pentru grau, iar Nemeş foloseşte excesiv (şi expresiv!) curg pentru tropfen. „Ies îngeri cu-aripi noroioase din sure odăi./ Viermi curg de sub pleoapele lor vestejite.“ (Mihail Nemeş). „Din odăi sure ies îngeri cu aripi pătate de glod./ Viermi picură din pleoapele lor îngălbenite.“ (Ion Pillat şi O.W. Cisek). Versiunea „aripi pătate de glod“ mi se pare o esenţializare puternică, minimalistă, chiar dacă e puţin îndreptată spre simbolism.

Un alt text fundamental al lui Trakl (tot un soi de Expresionism 101) este Sebastian în vis (Sebastian im Traum). „Întunecată deci ziua anului, tristă copilărie,/ Când băiatul încet cobora spre apele reci, peştii argintii,/ Chip şi odihnă;/ Când se-arunca-mpietrit în faţa murgilor turbaţi,/ În noaptea cea gri steaua-i venea deasupra lui;// Sau când seara, ţinând mâna-ngheţată a mamei,/ Trecea prin întomnatul cimitir Sfântul Petru,/ Un cadavru gingaş zăcea liniştit în bezna camerei/ Şi-acela îşi ridica pleoapele reci deasupra lui.//“ În noaptea gri (grau) (Petre Stoica foloseşte sur aici), avem un contrast între impresia de răceală („mâna-ngheţată“ sau „înfrigurată“ în versiunea Pillat, frierende Hand, „pleoapele reci“, die kalten Lider) – care pe mine mă trimite la afectivitatea glacială din schizofrenie – şi delicateţea situaţiei sepulcrale, gingăşia (Zärtlichkeit) leşului (Nemeş se referă la un cadavru suav). Motivele recurente (culoarea gri, pleoapele, cadavrul) sunt plasate pe un fundal întunecos (schwarz, Dunkel).

Un alt poem puternic în care regăsim intraductibila stare de  despondency, menţionată şi de Cioran, este Somnul (Der Schlaf). „Blestemate fiţi voi, otrăvuri întunecate,/ Somn alb!/ Această cea mai stranie dintre grădini/ Cu arbori amurgiţi,/ Plină de şerpi, fluturi de noapte,/ Păianjeni, lilieci./ Străinule! Umbra-ţi pierdută/ În apusul de soare,/ Un sumbru corsar/ În marea sărată-a mâhnirii./ Păsări albe prind să fâlfâie la marginea nopţii/ Peste dărâmatele oraşe/ De-oţel.“ Alb (weiß) apare de două ori, transmutat, ca la Bacovia, într-o culoare plutonică: a doua ocurenţă e cea a păsărilor albe, simultan psihopompe şi necrofage; prima, cea a somnului alb, ar putea avea nuanţe autobiografice, trimiţând la consumul de morfină ori la presimţirea supradozei de cocaină. Der höchst seltsame Garten, „cea mai stranie dintre grădini“ (State), „prea ciudata grădină“ (Stoica) „nespus de ciudata grădină“ (Nemeş) este un Eden transportat în Hades, plin de „şerpi, fluturi de noapte, păianjeni, lilieci“. Oraşele de oţel „în prăbuşire“ de la „marginea nopţii“ din finalul „jelaniei“ trimit la atmosfera apocaliptică din poezia lui Georg Heym, contemporanul lui Georg Trakl (de pildă, la textul Demonii oraşelor).

Punctul culminant al traducerii lui George State este Grodek, probabil ultimul text scris de Trakl, în calitate de martor al bătăliei de la începutul lui septembrie 1914 din localitatea cu acest nume (aflată astăzi în Ucraina), una din cele mai sângeroase confruntări de pe Frontul de Est din Primul Război Mondial. „Seara pădurile-ntomnate răsună/ De arme ucigaşe, câmpiile de aur/ Şi iezerele-albastre, soarele se rostogoleşte/ Mai mohorât pe deasupra; noaptea cuprinde/ Războinicii muribunzi, tânguirea sălbatică/ A gurilor sfărmate-ale lor.“ Sublimarea minunată din ultimele trei versuri citate („umfängt die Nacht/ Sterbende Krieger, die wilde Klage/ Ihrer zerbrochenen Münder./“) este echivalentul unei traume majore, de o concreteţe înfiorătoare pentru farmacistul Trakl, care a trebuit să oblojească personal în jur de 90 de războinici cu „gurile sfărâmate“. Iar finalul poemului este sfârşitul sfârşitului şi poate fi comparat cu acel Presto din Sonata Nr. 2 de Chopin sau cu Marea fugă Op. 133 beethoveniană: „Sub crengile de aur ale nopţii şi stelelor/ Se leagănă umbra surorii prin dumbrava tăcută,/ Salutând spiritele eroilor, capetele-nsângerate;/ Şi-ncet printre trestii răsună flautele sumbre-ale toamnei./ O, jelire mai mândră! voi altare de bronz,/ Flacăra arzătoare a spiritului hrăneşte azi o teribilă durere,/ Nepoţii nenăscuţi.//“ Recurentul motiv traklian al surorii (Grete Trakl a fost o pianistă genială, care s-a împuşcat la 26 de ani, la trei ani de la sinuciderea fratelui său), pe care Heidegger îl interpretează prin femeia-lună (Selanna ori die Möndin) se suprapune peste „ţipătul colectiv de durere“ al masacraţilor, care îşi „mor moartea“ într-un „sfârşit continuu“. Aici se simte o vibraţie antinatalistă la Trakl, prezentă şi în alte versuri schopenhaueriene precum „mare-i vina celui născut“. Mai mult, referindu-se la acest Finale, Heidegger nota că „aceşti «strănepoţi» nu sunt fiii nezămisliţi ai fiilor ucişi în bătălie, progeniturile generaţiei nimicite. Dacă asta ar fi totul, doar un sfârşit al procreaţiei generaţiilor precedente, poetul ar jubila la un asemenea final. Dar el se jeluieşte, dar cu o «jelire mai mândră» care contemplă inflamat pacea nenăscuţilor“.

Putem spune, odată cu George State, că „rapida cristalizare a viziunii“ poetice a lui Trakl, „în condiţiile unei existenţe marcate de privaţiuni, durere şi umilinţă“ este un adevărat miracol. Atât extraordinara sa „concentraţie“, cât şi economia sa metodică (esenţializarea riguroasă a coşmarului) sunt trăsături trakliene pe care noul său traducător le redă magistral.