Pe Aleea Clasicilor, în luna august,
de Ziua Limbii Române –
roi de albine, ca nişte zâne!
De pe limba mea de „Rosa canina“
cad monade cu nume feminine,
Raise, Marii, Valentine
Din platani occidentali
se rostogolesc frunze uscate
ca peste Urali,
cu nume vechi, latine şi slave
între SALVE şi AVE!
Un soldat transnistrean
(„că nu-i ungurean, nice moldovean,
nu e nici muntean!“)
bate pas de defilare
pe versurile preotului militar
Mateevici
O precupeaţă, robustă,
mă abordează
(sub braţ cu Dicţionarul lui Stati):
„Când mai viniţi pi la noi,
să vă îmbrăcaţi cuviincios!“
Pe tricoul meu negru
scrie cu portocaliu
„Radio Europa liberă“!
– Culcat, soldat! Salt înainte!
Rezistent prin cultură, da?
Tu, mânz,
nu vei avea merinde de prânz!
Te dai nepotul junimistului
Ion Slavici?!
– Culcat! Salt înainte!
De acolo, aici!
Domnule Federico Garcia Lorca,
Tratatul de la Varşovia nu e mijorca!
– Joacă, soldat:
Salt înainte! Culcat!
Sus, pe dealul Mocrea,
să vezi Budapesta, Bratislava, Viena
şi, mai departe, Freiburg şi Barcelona!
Ştiu că visaţi Occidentul
şi o noapte cu Madona!
Salt înainte! Culcat!
Acesta nu e un samizdat!
Pe loc repaus, soldat!
Ne zărisem, în hărmălaie, în mulţime,
la Praga
în imposibilitate de a ne strânge mâinile,
printre turiştii-ciorchine,
ca într-un stup de albine
Muza mea se rătăcise în Agora –
o căutam, bezmetic,
înveşmântat în umbra răcoroasă a lui Kafka
La Iaşi, în schimb,
toată lumea îl recunoştea:
– Ce „lecţie de anatomie“ ne-aţi oferit odinioară!
– Suntem din Constanţa! Fiica noastră
vă adoră! Acceptaţi o fotografie
cu familia noastră dobrogeană?
– Vă ştiu de la televizor! Vreţi să ne fiţi oaspete
în „Mahalaua celestă Ţicău“, a magistrului Ursachi?
– Postul nostru de radio ar fi onorat…
Columbele din Piaţa Unirii formaseră, în zbor,
un fel de hartă veche a României.
Lucrările de restaurare de la Palatul Braunstein
se încheiară brusc
La vederea Excelenţei Sale,
Turlele Mitropoliei umblau desculţe
pe urmele lui,
florăresele îşi dezveleau sânii
şi solicitau autografe
Era decembrie. Ca un fel de septembrie.
O pisică pe gardul patriarhal
privea bunăstarea inutilă
din curtea vecinului –
se şerpui în ogradă,
intră într-un fel
de tunel Brexit
Şi noi tot o aşteptam
şi ea nu mai ieşea
– Şi noi tot o aşteptăm
repetă Excelenţa Sa, poetul Emil Hurezeanu
Se clatină masa. Mâna dreaptă îmi tremură
ca la seismul din primăvara anului 1977,
când celebram, printre ruine, 100 de ani
de la Războiul de Independenţă,
când îmi aminteam copilăria cu sania
pe străzile în pantă
cu numele istorice Griviţa, Poradim, Plevna
Se clatină masa
mişcată de prepoziţii în acuzativ,
în lumină piezişă
strecurată dinspre Budapesta spre Bucureşti
dinspre Chişinău – Criş spre Chişinău
dinspre satul lui Lucian Blaga, Lancrăm
înspre cotuna lui Grigore Vieru, Pererita
(Astfel se scurge Apusul spre Răsărit,
spre Răsărita)
Se clatină masa.
Sub ea, se hârjoneşte seducător
motanul Foxis, un fel de detectiv
atent la toate mişcările mele imprudente
de scriptor
pe cale de dispariţie
29.12.2018
Din volumul „Umbra cu capul spart“, aflat în lucru